Ziua Turnurilor din Mansfeld, la a şaptea ediţie

Stil gotic, neogotic, gotic târziu sau renascentist. Cilindrice, piramidale, mai mari, mai mici, cu mai multe niveluri, mai rotunjite sau mai ascuţite. Toate îşi aruncă vârfurile spre cer, într-o permanentă săgetare a norilor. Fiindcă omul a căutat dintotdeauna înălţimile. Turnurile din Mansfelder Land au o zi în care îşi deschid porţile, dar şi ferestrele spre depărtări albastre.

Sâmbătă, 20 mai, pe o vreme care îmbia la plimbare, parohii, cluburi şi instituţii ale regiunii Mansfeld au invitat atât turiştii, cât şi oamenii locului să cunoască istoria zonei, să descopere comori ascunse şi să se bucure de privelişte. Astfel, sărbătoarea turnurilor, aflată la cea de a şaptea ediţie, s-a desfăşurat sub motto-ul „Mănăstiri, biserici, burguri: locuri ale Reformei“.

Martin Luther nu mai este de mult doar o figură importantă în istoria religioasă a locului, ci tot mai mult un simbol al oraşului său natal, Eisleben. Astfel că încheierea, în 2008, a lucrărilor de renovare la turnul bisericii în care a fost botezat a devenit o sărbătoare locală, fiind permis accesul vizitatorilor până la ultimul cat al turnului. Interesul stârnit a făcut ca trei ani mai târziu, în 2011, ascensiunea pe îngustele scări în spirală, către ferestrele ce oferă o spectaculoasă privelişte asupra oraşului, să devină un eveniment în sine. Trei biserici din Eisleben – St. Petri, St. Andreas şi St. Gertrud – şi două din împrejurimi – St. Stephanus din Polleben şi St. Andreas din Burgsdorf – au participat la prima ediţie a Zilei Turnurilor.

An de an s-au raliat tot mai multe lăcaşuri de cult, dar şi alte instituţii publice sau private. În 2017 cele aproape 20 de puncte de interes au fost împărţite, nemţeşte, pe ore de vizitare: de la 9.00 la 12.00, mănăstirea din Wimmelburg, biserica din Unterrißdorf, ca şi bisericile din Eisleben; de la 13.00 la 17.00, vizitatorii au fost invitaţi în Polleben, Heiligenthal şi în Gerbstedt. Servind multă vreme doar drept cale de acces a clopotarului, scările din turnuri sunt austere, iar în unele cazuri chiar şubrede. Pe lângă recomandările ca persoanele cu probleme cardiace sau de respiraţie să se limiteze la a privi de la nivelul solului, plus avertismentul “urcaţi pe propria răspundere”, unele părţi au fost chiar interzise publicului, pentru a nu risca accidente. În unele locuri scările sunt atât de strâmte încât oamenii trebuie să se aştepte unii pe alţii, fiind imposibil ca două persoane să se strecoare una pe lângă cealaltă.

Pe lângă funcţia religioasă, de a invita la slujbă sau de a marca evenimente precum botezul, nunta sau înmormântarea, clopotele jucau şi un important rol social: sunetul lor grav anunţa incendii, inundaţii, atacuri ale cotropitorilor. Dar tot ele anunţau şi terminarea războiului ori sosirea vreunui oaspete de rang înalt. Se poate vorbi despre mărimea clopotelor, câtă vreme cele mai multe dintre acestea au dimensiuni considerabile. De exemplu, clopotul cel mare din ansamblul de la Peter-Pauli-Kirche are circa patru tone şi jumătate, întregul sistem în stil gotic târziu fiind printre cele mai mari şi mai grele din întregul spaţiul germanofon. Chiar dacă nu sunt atât de impresionante, clopotele bisericii catolice St. Gertrud sunt găzduite de turnul cel mai înalt din oraş (63 metri).

În centrul zonei vechi din Eisleben se află St. Andreas, atât geografic, cât şi din punct de vedere spiritual. Menţionată documentar încă din 1180, a fost reconstruită în secolul XV, când toate bisericile din oraş au fost refăcute. Lucrările la turnul clopotniţei au început în 1404, însă vicisitudinile istoriei, inclusiv cele două incendii care au afectat oraşul, au făcut ca abia în 1723 să poată fi terminate. Exact în partea opusă, două turnuri de observaţie încadrează intrarea. În acelaşi capăt vestic pot fi observate cele mai vechi părţi din zidul construcţiei.

Interesantă este… turnura pe care a luat-o viaţa turnurilor. Din simple clopotniţe au devenit puncte de observaţie, iar mai apoi ceasuri şi muzee la înălţime. Statisticile arată că numărul enoriaşilor e în (s)cădere liberă. În schimb, turnurile sunt tot mai căutate în special pentru a face fotografii în care să cuprinzi întreaga panoramă. Printre puţinele obiective la care s-a dat bilet de intrare care a costat 2 euro (la majoritatea obiectivelor exista o puşculiţă în care fiecare putea introduce o monedă sau o bancnotă, ca donaţie) a fost Biserica Petri-Pauli. Dar urcarea a făcut toţi banii: la ultimul nivel accesibil publicului a existat o expoziţie dedicată locuitorului din turn.

„Clopotar” ar fi o traducere improprie a termenului german „Turmwächter” (numit şi Turmbläser sau pe scurt Türmer), care desemnează sarcina sa principală, aceea de a veghea din turn asupra oraşului, semnalând eventualele ameninţări, în special incendiile. Cronica oraşului spune că, după incendiul din 1601, postul de observaţie a fost mutat de la St. Andreas la St. Petri-Pauli. Şi chiar dacă în prima sută de ani, începând din 1611, numele clopotarilor nu s-a păstrat, începând cu 1712 lista lor a fost întocmită cu acribie. Sunt menţionate atât numele, cât şi data la care aceştia au depus jurământul la luarea în primire a funcţiei. 15 persoane au fost clopotari, ultimul, Friedrich Höhndorf, începându-şi serviciul în 1894. Cel mai mult – 29 de ani – a stat „de veghe” Johann Christian Gottfried Moritz, iar August Wagemann şi-a lăsat îndatorirea moştenire văduvei sale, care a mai stat încă şase luni, până la învestirea unui succesor.

Însă cine erau, de fapt, veghetorii de la înălţime? Ce sarcini aveau? Cum îşi duceau ei traiul acolo, sus? Dar cum duceau în vârf lucrurile care cântăreau destul de mult? Cum făceau faţă vântului, căldurii verii sau frigului iernii? Răspunsurile la aceste întrebări sunt date chiar de locul în sine. Cămăruţele în care aceştia au locuit şi care au putut fi vizitate te fac să-ţi imaginezi viaţa în turn. Zăpuşeala putea fi învinsă deschizând toate ferestruicile. Pe timp de ger se puteau încălzi făcând focul într-o mică sobă de cărămidă, ce mai există şi astăzi. Un puţ care duce până jos, acţionat cu o roată mare, îi ajuta să nu care pe scări lemne, alimente, apă şi alte lucruri trebuitoare vieţii de zi cu zi. Inventarul ce datează din 1828 cuprinde, printre altele, un cuptor de fier complet echipat, un ceas de perete, o masă cu două băncuţe, două felinare (pentru semnalizarea pe timp de noapte) şi două steaguri (pe timp de zi), o goarnă mare şi una mai mică, un lacăt şi o legătoare de chei, o încuietoare cu clanţă, trei găleţi de noapte, un stativ pentru rufe. Steagul roşu ca focul şi cele două goarne stau şi acum pe un perete, gata parcă să fie folosite în caz că se zăreşte vreun inceput de incendiu. Trei pantofi desperecheaţi, o cană şi o carafă, alte câteva vase de tablă par vechi de când turnul. Trei dintre ferestrele acestuia – Andreas, Annen şi Nikolai – au fost numite după lăcaşul de cult ce se zăreşte în direcţia respectivă. Se vede însă departe în zare, până la haldele de steril ce amintesc şi azi că secole de-a rândul oraşul a trăit din extragerea cuprului.

Dacă ai putea crede că ar fi fost o plăcere să locuieşti în mijlocul sau mai degrabă în vârful acestul peisaj de poveste, că viaţa în turn ar fi fost fascinantă, adevărul este cu totul altul. Panorama venea la pachet cu dezavantajele. În afară de urcatul şi coborâtul sutelor de trepte ori de câte ori era nevoie sau de-a dreptul izolarea în turn, mai era şi izolarea socială. În perioada medievală meseria era etichetată drept „neonorantă”, o slujbă pentru cei din clasa de jos. În plus, la fel ca în cazul bărbierilor, păstorilor, morarilor, urmaşii lor au avut multă vreme accesul blocat către bresle mai bine văzute în societate. Însărcinarea nu era deloc una lipsită de pericole: au existat în Centrul Europei destule cazuri de morţi la datorie – în incendii, în cutremure sau în urma trăsnetelor care au lovit turnul.

Pe lângă biserici, la evenimentul din 20 mai au participat şi alte clădiri, precum „casa minerilor” – Knappschaftsgebäude, ale cărei ferestre oferă o vedere panoramică, şi de unde, de asemenea, s-au putut cumpăra cărţi dedicate arhitecturii oraşului; Volks- und Raiffeisenbank, ce a găzduit la ultimul etaj o expoziţie de afişe, dar şi una a turnurilor văzute prin ochii copiilor. Sub îndrumarea cadrelor didactice, cei mici au realizat machete din carton şi hărtie colorată, populate de omuleţi din lemn şi pânză, clopoţei desenaţi sau tricotaţi ori păpuşi din material textil. În Gerbstedt au fost deschise nu doar lăcaşele de cult, ci şi castelul, şi tot acolo, în sediul Primăriei, s-a desfăşurat ceremonia de închidere. Cine a ratat ziua Turnurilor va avea ocazia să vadă pe 10 septembrie cele două mari biserici – St. Andreas şi Petri-Pauli – cu ocazia Zilei Monumentelor Deschise. De asemenea, în perioada 16-18 iunie are loc în Eisleben cel mai mare eveniment din zonă, Zilele Landului Sachsen-Anhalt, ce marchează şi 500 de ani de Reformă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s