„Supernova” de Isabella Santacroce: „Follow me into nowhere”

Supernova

Text de Paul Iancu

Deşi în aparenţă tema romanului este prostituţia juvenilă, scriitoarea italiană foloseşte motivele sociale doar ca fundal pentru a spune povestea a trei adolescenţi apăsaţi de sentimentul alienării, „într-o societate care ucide visurile în fiecare zi pentru a ne face prizonierii coşmarurilor”. „Nimic nu este [însă] mai puternic decât fragilitatea unui vis”.

Pentru Isabella Santacroce, trăirile interioare sunt mai importante decât contextul social, chiar dacă remarcă faptul că „banii vindecă… sunt ca un adeziv care recompun o vază făcută cioburi”. Sărăcia îi împinge pe cei trei protagonişti – Dorothy, Divna şi Thomas – către soluţii extreme. Însă principala cauză a căutării disperate a unei ieşiri este relaţia fiecăruia dintre ei cu propria familie. Divna fuge de acasă din cauza agresiunilor la care este supusă; Thomas trăieşte între tatăl mereu absent şi mama care nu-şi ascunde relaţia extraconjugală nici măcar de propriul fiu. Cât despre Dorothy, eroina care dă voce poveştii, relaţia cu cea care i-a dat naştere e tipică romanelor santacrociene: mama ei înnebuneşte aidoma lui Margaret din „Amorino”, o acuză de propria nefericire precum personajul din „Zoo” şi o neglijează la fel ca mama lui Demon din „Luminal”.

Banii câştigaţi uşor, din prostituţia de lux, sunt cheltuiţi pe hoteluri scumpe şi sclipiciul hainelor de firmă, astfel că, deşi iniţial motivul sacrificiilor era unul nobil – cursul de balet la care visa Divna -, cei trei sfârşesc în „hârtia creponată” cu care se îmbracă în magazinele haut-couture milaneze. Iar când suma ce le mai rămăsese le este luată cu forţa, tinerii sunt aduşi cu picioarele pe pământ într-o scenă-simbol: accesul către înălţimi (reprezentate în roman de platforma belvedere a turnului Pirelli) le este permis doar celor „aleşi”, tentativa lor de a ajunge „sus” fiindu-le blocată încă de la intrare.

Astfel de momente sunt abil strecurate de Santacroce de-a lungul cărţii, iar naturaleţea cu care ele se îmbină în poveste le conferă un puternic impact. Deseori situaţiile sunt prezentate „în oglindă”, precum jocul „de-a Vrăjitorul din Oz” care i-a însoţit personajului principal copilăria. Dacă iniţial mama îl interpreta pe Omul de Tinichea, iar fiica se costuma în Dorothy, rolurile sunt acum inversate: la finalul unei nopţi pline de droguri şi alcool, Dorothy este obligată să preia rolul Omului de Tinichea, în timp ce mama rămâne cu căsuţa de pânză în braţe până dimineaţă, când îi este smulsă de medicii chemaţi de mătuşă, singurul membru al familiei cu mintea încă întreagă.

În aceeaşi notă, replica „La început n-am fost nimic, acum suntem iubirea noastră” este reluată ulterior în forma inversată: „La început am fost iubirea noastră, acum nu mai suntem nimic”. Nu în ultimul rând, Dorothy, numită astfel de mama ei după personajul din „Vrăjitorul din Oz”, devine, în viziunea Lucreziei, Tadzio din „Moarte la Veneţia” („acesta era destinul meu, să exist în visurile altora?”), sfârşind prin a deveni „mai murdară [chiar şi] decât” Scriitorul din romanul amintit, lucru pe care ea îl realizează într-una dintre ultimele scene ale cărţii: „cu prea mult ruj, cu obrajii coloraţi în roz… acel Scriitor de la final, care îşi colorase chipul în faţa morţii”.

Referinţele culturale abundă şi ele, într-un roman care părăseşte lumea fantastică a trilogiei „Desdemona Undicesima” („V.M. 18” – 2007, „Lulu Delacroix” – 2010, „Amorino” – 2012) pentru a reveni în mijlocul lumii alienate (şi totodată alienante) din cea „dello Spavento” („Fluo” – 1995, „Destroy” – 1996, „Luminal” – 1998).

Idolilor tinerei generaţii – Burzum, Placebo, Lana del Rey, Die Antwoord, Air, Crystal Castles etc. înlocuindu-l pe David Bowie, cel menţionat atât de des în „Luminal” – şi mărcilor de top li se adaugă acum, într-un roman scris la două decenii distanţă de cel amintit, poezia lui Prevert, muzica lui Chopin şi ecranizarea lui Visconti „Moarte la Veneţia”, după celebrul roman al lui Thomas Mann. Iar deasupra tuturor se află două poveşti pentru copiii de toate vârstele: „Vrăjitorul din Oz”, respectiv „King Kong”.

Chiar şi viaţa celor trei protagonişti adolescenţi se desfăşoară între „supereroi” şi „superstaruri”. Gorila uriaşă nu apare însă să-i poarte în vârful Tour Eiffel, ca în varianta imaginată de ei a filmului, şi nici măcar căpşunile nu au puterile magice cu care fuseseră învestite. Dorothy, Divna şi Thomas trebuie „să înveţe să înoate”. Şi de data aceasta este vorba de o referinţă ambiguă, dat fiind că iniţial sensul expresiei era cel de a învăţa să se descurce în lumea adulţilor, a „zombiilor” care „se plimbă pe scheletul propriilor amintiri”, ulterior aceeaşi sintagmă fiind folosită de Divna pentru a desemna sinuciderea.

Cum protagoniştii refuză să crească, aidoma lui Peter Pan, şi în lumina romanelor anterioare ale Isabellei Santacroce, a doua variantă este mai probabilă. Finalul rămâne însă unul deschis, singura certitudine fiind aceea că Dorothy, Divna şi Thomas, alături de cel de-al patrulea personaj, Eva, îl vor mai însoţi o vreme pe cititor, chiar şi după ce cartea va fi demult aşezată pe raftul bibliotecii. O carte scrisă cu foarte multă sensibilitate şi care se citeşte cu sufletul „în echilibru pe o sârmă întinsă între cer şi abis”. „Follow me into nowhere”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s