Vocile lui Paul Celan, în germană şi română, la Conceptual Lab

Celan deschidere

După lansarea în cadrul Bookfest, primul volum din cadrul colecţiei ce reuneşte opera lui Paul Celan a beneficiat vineri, 12 iunie, de un eveniment ce i-a fost dedicat în totalitate. Auditoriul a avut ocazia să aculte câteva poezii nu numai în varianta originală, în limba germană, în înregistrările realizate de autor în timpul vieţii, ci şi în română, în lectura lui George State, traducătorul ediţiei recent apărute la Polirom.

La Conceptual Lab din centrul Capitalei, au fost invitaţi de asemenea etnologul şi antropologul cultural Andrei Oişteanu, istoric al religiilor şi al mentalităţilor, şi scriitorul Gabriel Horaţiu Decuble, directorul Departamentului de Limbă şi Literaturi germanice al Universităţii din Bucureşti, care au prezentat contextul istoric şi cultural şi influenţele acestuia asupra operei poetului născut la Cernăuţi. Rolul de moderatori le-a revenit Mirunei Vlada şi lui Bogdan-Alexandru Stănescu.

Acesta din urmă a subliniat importanţa apariţiei unui volum de poezie precum cel de faţă, mai ales că genul literar amintit, mai ales în ultimii ani, nu se bucură de atenţia pe care ar merita-o. „Între 2006 şi 2008, în colecţia Biblioteca Polirom apărea cam un volum pe an, după care a venit criza. Prima ei victimă a fost poezia. Faptul că am putut edita un volum de poezie în 2015 e ca şi cum ne-am fi recăpătat jucăria preferată. Va fi câte o lansare în aproape toate marile oraşe, iar George State va fi prezent peste tot şi va vorbi despre propria traducere”.

Proiectul integralei Paul Celan „a început acum mult timp, cred că prin 2009. Încă din 2006 ne hotărâserăm să edităm un volum Paul Celan, nu ne gândeam atunci la o integrală, iar Vasile Ernu mi-a semnalat că la Cluj e un tânăr care a tradus din Celan, şi încă foarte bine, şi ne-a pus în legătură”, a povestit Bogdan-Alexandru Stănescu. „Contaminat” şi el de pasiunea pentru Celan, coordonatorul colecţiei Biblioteca Polirom a relatat dificultăţile pe care le-a întâmpinat în demersul publicării poetului în limba română: „A început lunga alergătură după drepturile de publicare, care nu sunt toate în acelaşi loc în Germania. Au fost nişte condiţii destul de ciudate cu aceste drepturi, cu copyrightul, în sensul în care ştiam că-i va lua foarte mult timp să traducă Paul Celan, deci nu ne puteam asuma un contract de copyright de cinci ani, fiindcă perioada s-ar fi încheiat înainte de a termina noi, astfel că am obţinut ca acest copyright să fie activat abia în momentul apariţiei cărţii”.

Celan invitati

Andrei Oişteanu a prezentat o biografie extinsă a poetului de limbă germană născut în Cernăuţi, accentuând acele aspecte ale vieţii lui Celan care au lăsat urme adânci atât asupra psihicului, cât şi asupra creaţiei sale: „Evreii bucovineni nu sunt vorbitori de idiş, precum cei din regiunile alăturate, ci sunt germanofoni. Cernăuţiul a trecut în anii ’40 printr-un fenomen din capitolul românesc al Holocaustului. Primarul Traian Popovici, un veritabil Schindler al românilor, a încercat să-i salveze pe evreii din Cernăuţi şi chiar l-a convins pe Ion Antonescu că evreii sunt foarte utili economic şi că dispariţia lor ar produce decăderea oraşului din punct de vedere social şi economic. Vreo 25.000 de evrei au reuşit să scape într-o primă fază. Când i s-a cerut să aplice metodele din Polonia, unde existau deja ghetouri, Popovici a refuzat, şi atunci Antonescu l-a schimbat din funcţie, iar evreii au fost deportaţi în lagărele din Transnistria”.

În timp ce restul membrilor familiei Antschel au murit fie pe drum, fie în lagărul de muncă, fiul Paul a scăpat de această deportare peste Nistru. „Aici este punctul de inflexiune, trauma pe care a trăit-o Paul Celan. Viaţa lui este ceea ce medicii psihiatri numesc sindrom posttraumatic. Toată viaţa lui a fost marcată de această maladie psihică, o maladie care îşi arată colţii în feluri foarte diferite. În general evreii supravieţuitori ai Holocaustului au trecut prin forme foarte ciudate, inexplicabile, de traume. Unii s-au sinucis, alţii nu au mai putut vorbi, nu numai din cauza ororilor prin care au trecut, ci şi din cauza umilinţelor pe care au fost obligaţi să le îndure, pentru că ajungi într-o stare animalică în care instinctul de supravieţuire te determină să faci orice pentru o bucată de pâine sau încă o zi de viaţă. Hannah Arendt vorbeşte cu duritate, tranşant despre această stare şi spune că nu cei mai buni au supravieţuit, iar această afirmaţie a declanşat polemici care ţin până în ziua de astăzi”.

Lui Theodor Adorno îi aparţine celebrul dicton „Cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz?”. Andrei Oişteanu consideră că opera lui Celan este un posibil răspuns la această întrebare: „Se poate, dar cu scrâşnet de dinţi. El însuşi afirma că scrie în limba asasinilor părinţilor săi, iar prin această frază spune aproape totul, pentru că lansează în discuţie relaţia lui cu limba în care îşi scria poeziile, limbă cu care a avut permanent o relaţie de love & hate”. După 1944, Paul Celan are o perioadă de revigorare, în aşa-numiţii săi „ani bucureşteni”, ani de răscruce nu numai pentru poet, ci şi pentru România în general: „România ieşea dintr-un coşmar şi nu ştia încă faptul că intră într-un alt coşmar. Vreme de doi-trei ani, oamenii şi mai ales poeţii şi-au permis să viseze. Celan se angajează la Editura Cartea Rusă, unde cunoaşte foarte mulţi tineri poeţi: Petre Solomon, Nina Cassian, Maria Banuş, Gherasim Luca – a fost o epocă frumoasă a poeziei româneşti”.

În perioada zbuciumată care a urmat, Paul Celan compune, în 1947, poemul „Todesfuge”, tradus de Petre Solomon sub titlul „Tangoul Morţii”. „Este poemul-axă despre problema posttraumatică a lui Celan. El simte în aer, în gândurile prietenilor săi că lucrurile se schimbă, se îndreaptă într-o direcţie neprecizată şi care lui nu-i era pe plac. Simţea o rinocerizare în gesturile poetice ale prietenilor săi. Ca atare îşi ia un rucsac cu câteva lucruri şi traversează în decembrie, pe jos, ilegal, graniţa în Ungaria şi ajunge la Viena”. Andrei Oişteanu a amintit şi de un alt moment-cheie al vieţii lui Celan, şi anume relaţia acestuia cu poeta Ingeborg Bachmann, fiica unui fost ofiţer nazist.

Celan Andrei Oisteanu

Ulterior, în anii ’60, depresia poetului se agravează şi va conduce în cele din urmă la sinuciderea sa: „În 1964, Paul Celan a plecat câteva zile la Geneva, pentru a-l întâlni pe Jean Starobinski, un mare critic literar. Însă Celan îl căuta într-un alt scop: Starobinski era şi un psihiatru, care a scris o istorie a melancoliei. Melancolia este un nume soft pentru depresie. Gérard de Nerval folosea sintagma «soare negru al melancoliei», iar în poeziile lui Celan găsim formulări precum «Lapte negru din zori, te bem când e noapte», forme similare ale cromaticii depresiei”, a continuat Andrei Oişteanu, care a amintit şi relatările mai multor cunoscuţi ai poetului: Maria Banuş mărturisea în jurnalul său că a fost frapată de cât de mult schimbat părea Celan atunci când ea l-a vizitat la Paris. Fusese prevenită de cunoştinţele comune că acesta suferă de nevroză şi mania persecuţiei, iar propriile observaţii nu au făcut decât să confirme cele auzite la Bucureşti.

La începutul anului 1966, poetul a fost internat într-o clinică specializată din Paris, fapt consemnat şi de bunul său prieten Emil Cioran. În 1967, Petre Solomon îl găseşte pe Celan într-o clinică de boli nervoase, într-o stare pe care a numit-o „de depresiune psihică adâncă”. El consemnează cuvintele amicului său şi remarcă starea bolnavului, determinată şi de maladie, dar şi de tratament. Călătoria din 1969 în Israel pare a-l remonta, mai ales că întâlneşte o veche prietenă din Cernăuţi, însă doar pentru scurtă vreme: după doar un an, urma să se sinucidă.

Andrei Oişteanu însuşi a încercat să vadă peste ani cu propriii ochi locul de unde Celan s-a aruncat în Sena, de pe Podul Mirabeau, şi tot într-o zi de primăvară: „Este o imagine tonică, una care nu te împinge la sinucidere. Vezi de acolo Insula Lebedelor, care taie de-a lungul Sena. Pe această insulă se află originalul Statuii Libertăţii, care mărită a fost donată poporului american, iar în spatele ei – Tour Eiffel. Este o imagine grandioasă, şi cu toate astea Celan se aruncă în Sena. Deşi era bun înotător, el moare înecat. E foarte greu, pentru că în astfel de condiţii nu mai vorbeşte creierul care vrea să se sinucidă, ci vorbesc instinctele, care nu vor. Instinctul de autoconservare ar fi trebuit să-i determine mâinile să lucreze, iar el să înoate spre ţărm. Faptul că totuşi în aceste condiţii a reuşit să-şi înfrângă instinctele de conservare spune multe despre dorinţa lui de a muri”.

Istoricul religiilor şi al mentalităţilor a menţionat în încheierea expunerii sale faptul că un alt prieten al lui Celan, şi anume Gherasim Luca, i-a repetat întocmai gestul, lăsând însă pe robotul telefonului un mesaj: “Această lume nu este făcută pentru poeţi”. “La Paris, sinuciderea în Sena este o instituţie prin ea însăşi. Mulţi scriitori, artişti, au murit astfel, şi i-am numit senucigaşi”.

Celan GH Decuble

Gabriel-Horaţiu Decuble s-a aplecat în special asupra temelor abordate în poeziile din volumul recent lansat: „Paul Celan a fost un mare răzvrătit. A fost în primul rând un răzvrătit împotriva religiei – opera sa e întreţesută de astfel de aluzii, de astfel de revolte spontane. Este un răzvrătit, culmea, şi împotriva evreităţii, pentru că limba lui a fost germana – nici idiş, nici ebraica. Însă a fost pus în situaţia să-şi descopere evreitatea pe parcursul acestei biografii atât de accidentate. Or, redescoperind-o, s-a poziţionat nu foarte confortabil. Şi a fost un răzvrătit, evident, împotriva ucigaşului, el fiind captivul acestui paradox, de a trebui să scrie în limba ucigaşului”.

„Toate aceste gesturi de răzvrătire sunt de fapt para-texte care însoţesc textul poetic propriu-zis, şi de care un traducător trebuie să ţină seama. Nu are cum să ocolească aceste para-texte. Las deoparte con-textele culturale, istorice, şi care sunt şi ele prezente în texte. Dar George State are acest merit extraordinar, de a fi luat în mână această traducere, de a se fi confruntat cu ceva atât de dificil. Paul Celan însuşi a fost un mare traducător, cu tot ce implică acest lucru. Cei care fac această muncă ştiu ce înseamnă să traduci pe bani puţini, uneori literatură trivială, pentru că asta cere piaţa, dar în acelaşi timp să traduci precum Celan mari autori, care îţi formează propriul tău scris. La Celan este plin de aşa-numitele citate asemantice, în sensul în care el nu preia cuvinte, expresii, ci scheme prozodice. Preia din Rilke foarte mult, dar nu l-a tradus, preia din Ungaretti – apropo, el şi Ingeborg Bachmann l-au tradus pe Ungaretti, care fusese un fascist”, a mai spus specialistul în literaturi germanice.

„Celan nu a dat înapoi de la munca neagră, ca să rămânem în aceeaşi cromatică, de la munca de jos, care presupunea un travaliu, am putea spune, înjositor, în sensul muncii brute. Or, tocmai munca brută înseamnă pentru un traducător din Celan rămânerea la literalitatea textului, iar profesorul Andrei Corbea, care semnează prefaţa cărţii, chiar face trimitere la modul congenial de a-l traduce pe Celan – este literalitatea pură. Experimentul a mai fost făcut în Franţa, doar acolo s-au mai reuşit câteva traduceri congeniale din Celan, pentru că metafora la Celan este foarte uleioasă, îţi scapă printre degete. Şi îl felicit pe George State că a reuşit să scape de ispita metaforelor, a traducerii hermeneutice, şi să rămână la literalitatea textului, care este singura care poate conserva şi transcrie într-o nouă cultură, respectiv cea română, toate acele experienţe de viaţă, toate acele para-texte care vor fi fost sădite în original de către poet. Nu toate, aşa ceva ar fi imposibil, dar cât mai multe”, a apreciat el principalul merit al traducerii ediţiei de faţă.

În acest sens, Gabriel-Horaţiu Decuble a exemplificat o astfel de metodă de abordare prin poemul „Benedicta”, care „este ermetic ca toate celelalte. Îţi dai seama că e ceva tragic în spatele acelor versuri, dar nu ştii întâmplarea tragică. Nu vor fi fost toate poeziile dedicate memoriei mamei sau tatălui, a tuturor evreilor asasinaţi de nazişti – sau poate că da? Nu ştim asta. Poezia are un motto în idiş. Ştim întâmplător dintr-un episod pe care-l relatează Brigitta Eisenreich, o iubire pasageră a lui Celan, care se întâmplă să fi fost la el acasă după ce poetul îşi achiziţionase un disc cu cântece în idiş. Întâmplarea face că pickup-ul s-a blocat fix pe cele două versuri citate de Celan în motto-ul poeziei. De aceea acest citat revine pe parcursul textului, obsesiv. De aici şi acele afixe care apar, acel «ge» care se repetă şi care sugerează mişcarea în gol a pickup-ului. În plus, apar deformări lingvistice de la participiul german «gebenedeiet», care înseamnă binecuvântat/ă, numai că sunt deformări în idiş: «gebentscht»”.

„Ei bine, pentru George State a fost foarte greu să găsească aceste echivalente în română, pentru că eşti cenzurat ca traducător, nu poţi lucra cu deformări dialectale, precum între germană şi idiş. Între timp, exegeza ştie ce este cu acest poem: el se intitulează «Benedicta» pentru că este dedicat, chiar dacă nu pe faţă, lui Edith Stein, care ea însăşi a avut o biografie fascinant-curioasă – ea este astăzi cunoscută drept Tereza Benedicta a Crucii. Pentru că îi plăceau foarte mult filosofia, îi plăcea cultura germană, de altfel avea germana limbă maternă, dar îi plăcea şi teologia, şi de altfel a trecut de la iudaism la catolicism, s-a călugărit, a ajuns într-o mănăstire de carmelite din Olanda. Germania nazistă invadează însă Olanda, trupele ajung şi în Echt, unde era mănăstirea, Edith Stein este luată şi dusă la Auschwitz, unde moare în 1942. Oricât de «binecuvântat» ai fi, se pare că destinul acesta oribil nu te ocoleşte. De aici vine şi deformarea în poezia lui Celan a lui «gebenedeiet», a «benedictei», în «gebentscht»”, a punctat Gabriel-Horaţiu Decuble.

Celan George State

Dar cel mai în măsură să detalieze dificultăţile implicate de acest demers a fost traducătorul însuşi: „Câteodată m-am simţit obligat la un alt tip de înţelegere, adică m-am simţit nevoit să fiu coerent până în cele mai mici detalii cu textul însuşi, cu ocurenţele lui, adică să nu-mi schimb criteriile pe parcurs. Nu am tradus deci poeziile cu rimă într-un fel din volumele de tinereţe şi altfel când le-am tradus pe cele din «Roza nimănui». Cel puţin aceasta a fost intenţia mea, nu ştiu dacă şi cei care citesc şi care au cunoştinţe solide de limba germană vor fi de acord cu mine. Cumva te simţi constrâns, inclusiv de autorul însuşi, care a fost şi un mare traducător”, a explicat George State.

În faţa operei unui poet afectat el însuşi de depresie, unii cititori au tendinţa de a se identifica atât cu sentimentele expuse, cât şi cu autorul însuşi. „Nu aş încuraja deloc această perspectivă – la Celan este vorba de un destin singular. Mai bine să citim şi să înţelegem în litera lui un mesaj adesea şi poetic, şi politic. Au trecut ani întregi de când am început să traduc, iar să te trezeşti în fiecare dimineaţă şi să traduci versuri precum «Părul mamei n-a fost alb» nu e o chestiune simplă, dar am supravieţuit. Sper să supravieţuiesc şi volumului II, care din anumite puncte de vedere este şi mai dificil de transpus şi mai dificil de înţeles”, a glumit traducătorul. „Dar nevoia aceasta, în ce mă priveşte, persistă. Următorul volum va cuprinde următoarele cinci volume de versuri, plus poeziile care au mai rămas, precum cele publicate prin reviste. Al treilea volum, dacă va fi să fie, va conţine versurile din ciorne, poeziile din tinereţe şi cele postume”.

Următoarea carte a seriei operelor lui Celan va conţine şi o anexă cu poeziile în română, din cei doi ani petrecuţi la Bucureşti, mai precis opt poezii şi opt proze poetice, nu însă şi traducerile din germană. „De asemenea va include o postfaţă, un studiu extins al profesorului Corbea. Am avut norocul că el a citit toate traducerile înainte de publicare şi a făcut observaţii care pentru mine s-au dovedit foarte utile, a îmbunătăţit prin experienţa lui traducerea şi m-a provocat să caut alte soluţii”, a precizat George State.

Celan Miruna Vlada

Înainte de a asculta poeziile în germană, recitate de Celan însuşi şi traduse apoi de George State în limba română, moderatoarea Miruna Vlada i-a provocat pe invitaţi să răspundă la o ultimă întrebare: „De ce să-l citim astăzi pe Paul Celan?” Bogdan-Alexandru Stănescu a explicat nu numai că un astfel de demers are sens, ba chiar ar fi recomandat: „Poezia lui vine ca un duş rece, după tonele de poezie românească. Apar zeci de volume anual şi ai impresia că asta este poezia. Soluţia este să te întorci puţin şi să-ţi dai seama că se poate scrie şi altfel – şi asta este de fapt poezia”.

George State a răspuns întrebând la rândul său: „De ce nu? Dacă citim atâta, de ce nu şi Celan? Am încercat să arăt că se poate scrie şi altfel decât în limba română pe care o folosim noi. În general se scrie poezie subînţelegându-se că ştim cu toţii ce vorbim, într-o limbă învăţată de la mama de acasă, şi acea limbă o folosim cu mai mult talent. La Celan este o altă limbă, se poate şi altfel, suntem străbătuţi de nişte curente lingvistice”.

Gabriel-Horaţiu Decuble a accentuat faptul că traducerea lui George State este superioară prin calitate multor altor încercări similare anterioare: „Este un gest reparatoriu, în sfârşit publicul român neştiutor de germană îl poate descoperi pe Paul Celan într-o variantă fidelă originalului. În plus, Paul Celan marchează o etapă în dezvoltarea poeziei mondiale care nu mai poate fi desfăcută. Nu cred că cineva care mai scrie versuri în ziua de azi se mai poate impune cu atâta încredere în sine şi atâta talent de la natură să scrie pur şi simplu. Trebuie să taci enorm ca să scrii un cuvinţel, iar orice cuvinţel în economia acestor poeme cară cu sine de fapt vagoane întregi de cuvinte, inclusiv acele vagoane care i-au dus pe părinţii lui la colonia de muncă unde au şi murit”.

Celan Oisteanu Decuble

Andrei Oişteanu a reluat în sprijinul argumentaţiei sale întrebarea retorică a lui Theodor Adorno: „Cum să mai scrii poezie după Auschwitz?”. „Acum putem pune şi noi o întrebare: Cum să-l mai citeşti pe Celan după ce a fost scrisă poezie după Auschwitz? Celan a fost un destin chinuit, într-un secol chinuit, care a cunoscut doi fraţi siamezi ticăloşi – fascismul şi comunismul. Într-un fel sau altul Celan a fost martor pentru amândouă şi în felul său a lăsat o mărturie a unui secol oribil, cărând ceva şi din cultura Bucovinei, din cultura Bucureştiului în rucsacul său cu care a traversat graniţa. Putem şi din acestă perspectivă să-l citim cu mai mare interes. În orice caz, astăzi poezia nu este un obiect comercial, ştim asta, iar faptul că unele edituri îşi permit să facă astfel de gesturi culturale mi se pare că merită un chapeau-bas”, a apreciat etnologul iniţiativa Editurii Polirom.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s