E un loc comun faptul că postura de mamă schimbă complet viaţa unei femei. Afectează însă maternitatea şi opera, în caz că femeia în cauză este scriitoare? E mai greu să fii autoare decât autor? Sunt doar câteva dintre întrebările la care 18 prozatoare, eseiste şi poete au încercat să găsească un răspuns, iar confesiunile lor au fost reunite în volumul “Poveşti cu scriitoare şi copii”, coordonat de Alina Purcaru.
Însă întâlnirea de la Librăria Cărtureşti Verona, din 6 februarie, a născut noi întrebări şi, bineînţeles, şi noi răspunsuri. Ba chiar s-a lansat ideea că o astfel de discuţie ar putea genera un “volum-erată”, după cum s-au exprimat invitatele. Alături de câteva dintre autoarele textelor din cartea amintită (Angela Marinescu, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu, Adina Rosetti), la dezbaterea moderată de Daniela Kammrath au fost prezente Alina Purcaru, scriitoarea Gabriela Adameşteanu şi bloggerul Andreea Sfârlea.
“Lapte alb / lapte negru”, “timpul furat” celui mic sau scriiturii, teama de a avea un copil, schimbarea mentalităţilor în ceea ce priveşte maternitatea au fost printre temele dezvoltate – convergent sau divergent – de către invitate.
La rândul ei mamă şi scriitoare, Gabriela Adameşteanu a privit volumul „sub coeficientul său de proză implicită – şi foarte des privesc astfel cărţile pe care le citesc. Pentru mine aceasta e mai mult o carte de literatură decât una de mărturii. Unele dintre scriitoare erau persoane necunoscute pentru mine, deci pur şi simplu erau personaje. Majoritatea lor sunt poete şi aceasta se vede de asemenea, textele lor au o înaripare specială. Unele sunt foarte frumos scrise, unele sunt dramatice. Sunt teme recurente care se completează una pe alta, iar ideea esenţială este că drumul e foarte lung. Era un foarte mare risc ca ideile să se repete în carte, iar volumul să devină monoton, mai ales că toată lumea se referă la experienţa copiilor mici, dar eu zic că sinceritatea a făcut ca autoarele să se completeze”.
Adina Rosetti nu este la prima colaborare cu Alina Purcaru: „Noi am mai cochetat cu această temă, când a făcut o anchetă pentru un site. Textul meu de acum a pornit cumva având ca nucleu ceea ce am scris pentru ancheta respectivă şi propriile texte pe care încercam să le brodez într-un fel de jurnal, de proză pe tema asta. Cartea a fost o surpriză minunată pentru mine, pentru că am descoperit scriitoare pe care nu le ştiam, nu le citisem, am descoperit că s-a creat un val de empatie între noi. Am mai avut două întâlniri şi m-am simţit foarte apropiată de celelalte autoare”.
Elena Vlădăreanu s-a gândit o vreme înainte să accepte provocarea mărturiilor sincere: „Te întrebi: dau sau nu dau astfel de amănunte? M-am decis să scriu şi mă bucur că a apărut această carte. E importantă pentru că pe scriitoare nu le întreabă nimeni niciodată despre aceste subiecte. Sunt lucruri despre care nu vorbim… pentru că nu vorbim. În textul pe care l-am scris am vorbit numai despre mine, am fost atât de egoistă, parcă am uitat lucrurile bune şi parcă le-am uitat intenţionat. Dar putem face o erată, eventual mai facem o carte. Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu: dacă peste vreo 10-20 de ani citeşte Eva ce-am scris, ce-o să zică? Nu vreau să fie nimic legat de sacrificiu”. „E mai uşor pentru fetele noastre să ştie că nu este doar roz. Eu aş suferi foarte tare să o văd pe fetiţa mea pusă în situaţia de a alege ceva ce e imposibil de ales.E o situaţie de viaţă care vine cu complicaţiile ei şi hai să vedem ce putem să facem să ne fie bine, să le fie fetelor bine”, a completat Alina Purcaru.
Andreea Sfârlea a povestit că a început să cocheteze cu scrisul după ce a venit pe lume fetiţa ei: „Femeia care devine mamă suferă o transformare pentru care nimeni nu te pregăteşte, nici dacă ai face facultate. Eşti în permanenţă bombardat de îndoieli: oare e bine, ce-o să se întâmple, reacţionez corect în situaţia asta? Ce-ar trebui să fac, ce-ar fi trebuit să fi făcut? Şi e foarte liniştitor să cunoşti experienţele altor persoane. La un moment dat am demarat un proiect: «O zi din viaţa unei mame». Am constatat că nu numai eu sunt curioasă, ci şi alte femei se întreabă ce se întâmplă în casa unei mame. Cartea merge dincolo de importanţa ei literară – ea răspunde acestor întrebări pe care o mamă şi le pune. Ar trebui să se vorbească mai mult despre ce înseamnă acest lucru, să se împărtăşească aceste experienţe. Evident, nu să-ţi speli rufele în public, dar există multe lucruri pe care le poţi învăţa şi, dacă nu afli, dacă nu ţi le povesteşte nimeni, nu ai de unde să le ştii”.
„Pe vremuri se trăia în comunitate, experienţele erau împărtăşite, părinţii le povesteau copiilor, erai învăţată să fii mamă, erai înconjurată de mame încă din copilărie, vedeai cum se alăptează, cum se creşte un copil, acum trăim atât de izolaţi încât nu mai avem aceste exemple în jurul nostru, şi atunci totul ne pare foarte nou şi foarte înspăimântător. Dar o dată ce treci de aceste frici, de această spaimă pe care o ai când devii mămică, poţi să te bucuri şi să te scalzi în fericirea pe care o simţi ca mamă. Aceste lecţii de viaţă te ajută să fii o persoană mai bună decât erai înainte să ai copii, pentru că toate uşile închise, pe care nu vrei să le deschizi, ei le deschid cu forţa. Astfel eşti pus în faţa propriilor tăi demoni şi trebuie să îi rezolvi şi astfel devii o persoană mai bună”, a mai adăugat ea. Iar un exemplu relevant l-a oferit mămica Andreea, când a fost nevoită să se retragă într-un colţ al sălii pentru a-l alăpta pe mezinul familiei.
Svetlana Cârstean a explicat sensul pe care l-a dat metaforei „lapte alb / lapte negru” pe care a folosit-o în textul cu care a contribuit la „Poveştile cu scriitoare şi copii”: „Am scris gândindu-mă că aşa s-a întâmplat: eu l-am hrănit pe Tudor în două feluri, poate uneori am luat mai mult din laptele ăsta şi am pus mai mult în celălalt, poate uneori şi-a dorit să mănânce ceva, dar seara am avut cu el o conversaţie sau i-am citit… De multe ori i-am citit şi am mare încredere în bunul lui simţ. Mi-am hrănit copilul cu două tipuri de lapte, ca să zic aşa, şi e singurul mod de a nu avea o existenţă schizoidă, de a nu o sfâşia ca identitate. Eu cred că această carte este de fapt şi despre identitate, despre cum îţi construieşti identitatea, lăsând la o parte poveştile despre mame, despre pamperşi, despre alăptat. Ceea ce ne doare pe noi cel mai tare este ce se întâmplă cu identitatea noastră în momentul în care devenim mame, când se întâmplă ceva fundamental în viaţa noastră. E o bucurie pentru mine să fiu în această carte şi o onoare. Cred că s-a format un fel de baricadă nevăzută, ca să zic aşa, şi de aici se pot întâmpla foarte multe lucruri şi putem vorbi despre multe alte lucruri”.
Dacă pentru o parte dintre invitate apariţia copilului le-a limitat cumva energia de a scrie, pentru poeta Angela Marinescu a fost exact invers. Şi chiar dacă acum Alexandru Matei are 40 de ani şi şi-a făcut el însuşi un nume în mediul intelectual românesc, Angela Marinescu nu consideră că rolul ei de mamă s-ar fi încheiat: „După ce l-am născut pe Alexandru m-am liniştit din toate punctele de vedere: biologic, moral, spiritual şi m-am apucat de un scris de zile mari. L-au crescut sora mea şi cu mama. Vara venea la mine, mai mergeam pe la mare, era deschisă casa scriitorilor de la Neptun, atunci era mai frumos, mă duceam cu el şi ne plimbam pe faleză, noi doi, seara, mă ţinea cu mânuţa lui. Plimbându-ne noi liniştiţi pe faleză, mi-a zis: «Mami, vreau să-ţi spun ceva: vreau să trăieşti 5000 de ani». Eu am crezut că va motiva: «Pentru că te iubesc». Dar el a continuat: «Ca să ai grijă de mine». Deci 5000 de ani o să avem grijă de copiii noştri”.
„Am scris în draci după ce a venit pe lume Alexandru, nici o clipă nu am vrut să opresc povestea asta cu scrisul. Copiii sunt nişte minuni. Au venit pe lume nu să ne sfătuim cu ei, eu nu pot să-i citesc nimic, cred că nu a citit nimic din ce am scris eu”. Totuşi, fiul şi-a surprins mama la un moment dat: „Revista «În pana mea» i-a cerut lui Alexandru să facă un interviu cu mine. Într-o zi mă trezesc cu un telefon: «Alo, mamă…», nu mi-a mai zis să trăiesc 5000 de ani, ci «Vreau un interviu de la tine!» A ieşit mişto interviul. El este un intelectual autentic, faţă de mine, dar totuşi tot el a zis în interviu că trăieşte în umbra mea. Şi eu ca mamă nu pot să cred asta, pentru că îl iubesc foarte mult şi orice mamă crede că un copil trebuie să fie mai bun şi mai inteligent decât mama lui”.
Şi poezie a scris fiul tot în ciuda interdicţiei din partea mamei: „Odată eram la masă, avea câţiva ani, şi a zis că vrea să fie ca Eminescu. Eu, mama şi sora mea n-am scos nici un cuvânt, dar apoi eu m-am înfuriat şi i-am zis: «Dacă îndrăzneşti să scrii poezii te dau afară din casă!» Bineînţeles că el n-a ţinut cont de asta şi peste ani a scos o carte de poezie”, şi-a amintit Angela Marinescu.
Tot în stilul ei spumos a relatat poeta cum s-a născut textul pentru cartea „Poveşti cu scriitoare şi copii”: „Când a venit Alina la mine mi-aduc aminte că era puţin speriată, mi-a adus o pungă de bomboane, care au fost foarte bune. Mi le-a lăsat pe masă şi s-a uitat aşa la mine: oare o mănânc, n-o mănânc… Nu bomboanele, ci pe ea; n-am mâncat-o. Era speriată fiindcă lumea zice despre mine că sunt monstruoasă, că-s metafizică – dacă nu ai destul creier, este foarte greu să desparţi omul de ceea ce scrie. Un om, fie că e femeie sau bărbat, face mai multe chestii: are un copil, mai şi scrie, mai are şi un seviciu, se mai duce şi pe la Academie… Şi pentru bărbaţi e greu, nu numai pentru femei”.
Pentru Elena Vlădăreanu, timpul s-a redus însă considerabil după apariţia copilului, mai ales că şi vremurile sunt acum diferite: „Noi nu suntem doar mame şi scriitoare, avem joburi, suntem scriitoare două ore pe zi. Până se trezeşte Eva, reuşesc să scriu, vreo două ore şi jumătate, dar nu tot timpul. Reuşesc să… încerc. Mai citesc, mai îmi iau o notiţă, mai pierd vremea pe net, însă cea mai mare atracţie este a patului, deoarece pe la 5.30 mi se face un somn… Mă găsiţi dimineaţa online de pe la 4-5 până pe la 6.30. Nici mâncare nu pot face cu Eva trează”.
Adinei Rosetti apariţia copilului i-a schimbat de asemenea bioritmul: „Pot să-mi dau întâlnire cu Elena pe la 4 dimineaţa, pentru că şi eu am cam acelaşi program. Am noroc să am nişte părinţi minunaţi care mă mai ajută, practic scriu pe furate sau pe bucăţele. Cu copiii alături nu pot să fac nimic, nici să scriu articole. Apropo de a doua copilărie, mă bucur de ea de vreo 10 ani – este privirea aceea foarte proaspătă pe care o au şi pe care noi o uităm, pe care ei ţi-o redeschid. M-am îndrăgostit de literatura pentru copii cu ocazia asta. Textul meu din carte exprimă mai mult frustrare, plângere, dar fac acum această reparaţie”.
Andreea Sfârlea se consideră o norocoasă, pentru că poate să scrie oricând. „Dar ştiu că pot fi întreruptă foarte des, şi atunci prefer să scriu când dorm ei, dar mai scriu şi pe telefon când stau lângă ei sau pe canapea, încep să scriu şi ideile se transformă în articole. Cât priveşte retrăirea copilăriei prin copilăria copiilor tăi, e o certitudine; toţi trecem prin asta şi e foarte interesant. După ce au venit copiii, lucrurile au explodat. Trăim într-un vârtej de culori şi de întâmplări, nu ne plictisim deloc. Era un citat, nu mai ştiu al cui, dar mă regăsesc în el: «Când ai copii, zilele sunt lungi şi anii scurţi». Zilele sunt colorate, dar când mă uit în urmă parcă ieri a fost. Percepţia asupra timpului se schimbă”.
Gabriela Adameşteanu a povestit că naşterea copilului a precedat momentul în care a început să scrie: „Eram tânără, aveam 25 de ani. Copiii se făceau atunci cam după 22 de ani, 25 era vârsta medie pentru a deveni mamă. Experienţa mea e diferită faţă de a celor din cartea asta şi am regretat că, fiind foarte dedicată, cea care a redactat biografiile autoarelor nu a pus şi datele lor de naştere, pentru că aş fi vrut să fac departajarea asta de generaţii, să văd în ce măsură este o gândire comună sau să văd cum s-a stratificat, cum s-au eliberat tinerele femei de teama de a rămâne însărcinate”, a spus scriitoarea. Şi a povestit în acest sens experienţa unei cunoştinţe: „Aveam un prieten care a plecat la Berlin printr-o căsătorie, avea un copil din prima căsătorie şi mi-a spus că i-au trebuit câţiva ani să-şi convingă noua soţie să aibă un copil, fiindcă ea avea această spaimă de a avea copii”.
„Din fericire eu am avut un copil dorit. Tatăl meu murise foarte de curând şi eram foarte traumatizată de această moarte a lui şi într-un mod total abstract m-am gândit ce pot eu face pentru el şi m-am gîndit că un copil mi-l poate aduce cumva înapoi, ceea ce nu e adevărat. Copilul e altcineva şi într-adevăr primeşti pe cineva care este altfel. Sunt categorisită ca o mamă foarte bună care are o relaţie foate bună cu fiul său”, a mai povestit Gabriela Adameşteanu, care a ţinut să precizeze: „Sunt epoci diferite, şi această carte este sincronizată cu un simţ al epocii acesteia şi despăşeşte, aş spune eu, lumea scriitoarelor. Aici ceea ce este dramatic e că totul se raportează la scris. Dar aceste tinere mame, nu atât de tinere ca pe vremuri, toate aceste mame îşi pun aceeaşi problemă: cariera sau copilul, de fapt «şi-şi», nu «sau-sau». De aici şi interesul mare al cărţii acesteia”.
Şi totuşi, „cea de-a doua copilărie”, cea provocată de prezenţa celor mici, Gabriela Adameşteanu a retrăit-o mai intens alături de nepot decât de fiul ei: „Îmi aduc aminte că m-am plictisit foarte tare jucându-mă cu băiatul meu, fiindcă eu în copilărie mă jucam într-un mod special, deci nu am aşa o amintire de copilărie extraordinară. Cu el m-am jucat foarte mult, mai ales că suplineam uneori şi rolul tatălui, şi m-am jucat şi cum se joacă băieţii, şi m-am plictisit foarte mult, mai mult decât m-am jucat. Şi mai mult m-am jucat cu nepotul meu, cu care mă jucam cu mult mai multă plăcere, dar nu ştiu de ce. Aşa cum se spune, probabil că nu mai am acea presiune a timpului, a obsesiilor şi a vârstei, pentru că tinereţea îţi dă o anume febrilitate”.
Svetlana Cârstean se consideră ca aparţinând unor vremuri de tranziţie: „În tot peisajul ăsta eu sunt cumva la mijloc, deoarece, cu un mic efort, aş fi putut avea copii încă de dinainte de 1989, când aveam 20 de ani, dar sigur că eram foarte inocentă. Cumva sunt călare peste două lucruri şi eu duc toată spaima asta de a avea copii: dacă ţi se întâmplă, dacă apare copilul când nu trebuie? Să nu uităm că în 1990 avortul era încă o problemă printre studentele din căminul Grozăveşti. Am prins perioada asta. Am ajuns să am un copil în 1997, când maternităţile începeau să scoată capul la lumină, dar erau încă multe probleme. Am avut şansa să stau în regim rooming-in şi am fost o mamă superfericită. Cel puţin din punctul meu de vedere era ideal, voiam să am copilul din prima clipă, şi aşa a fost viaţa mea cu Tudor. Dar după aceea, pe măsură ce a crescut, am intrat în zona nouă de percepţie, a maternităţii, a creşterii copilului. M-am trezit cu noi probleme când la 14 ani a devenit vegetarian, drept pentru care am început să citesc, să mă informez”.
Alina Purcaru a încercat şi ea să scrie „pe furate” „Dar n-a mers. Am rămas cu o mare frustrare din perioada aceea – care nu e nici chiar atât de îndepărtată -, dar şi cu nişte pagini, de aceea am şi recuperat ulterior. Eu nu am putut să scriu nici la patru dimineaţa, nici la două dimineaţa, chiar dacă eram trează. Dacă mă trezeşti la patru dimineaţa nu am energie nici să-mi spun numele complet, că am patru nume. În timp ce doarme fetiţa nu pot să gândesc un proiect a la long sau să scriu proză, mie lucrurile astea îmi cer izolare şi trebuie să stau cu mintea acolo, şi nu cu urechea înspre camera unde doarme ea. Din fericire am o divizie de suport, în care am încercat să includ mai mulţi oameni. Nu toţi avem norocul să avem părinţii lângă noi, nu toţi avem norocul să avem suficienţi bani să plătim o bonă, şi atunci pentru mine a fost asta, cu întărirea diviziei de suport. Din care fac parte, în ordine, tatăl copilului, părinţii mei şi de la început o bonă; acum copilul e la grădiniţă”.
Nici Svetlana Cârstean nu a scăpat de o astfel de experienţă: „Nu am furat între copil şi scris, am furat între multe alte lucruri pe care le-am făcut în viaţa mea. Ar fi foarte simplu să zic: «De aici până aici sunt mamă, de aici până aici scriitoare» – ar fi o situaţie ideală, dar nu este aşa. Cred că am furat din timp, nu ştiu, am încercat să fac lucrurile cum am putut, am peticit, am lipit, am încercat să exist în felul ăsta scriind. Nu vorbesc de a scrie, pentru că există o antecameră a scrisului, o zonă în care încerci să trăieşti proiectându-te, deci nu pot spune: «Astăzi mă duc să scriu», e nevoie de alte lucruri înainte de scris, trebuie să găsesc holul acela lung şi complicat până să încep să scriu. Am scris tot timpul, acum scriind poezie am reuşit să improvizez timp de scris în momentul în care m-am încercat să scriu altceva. Copilul l-am născut în 1997, şi nu am avut nici o «divizie de suport», sunt mamă singură din 2003, sunt deja 11 de ani, aş spune că au fost acei ani foarte grei pentru creşterea unui copil. Sunt grei şi anii de început, dar sunt foarte grei anii de gimnaziu, de liceu, adolescenţa este cea mai cruntă. Toate dorinţele mele de armonie, de relaţie minunată cu copilul, de «lugu-lugu» s-au dus pe apa Sâmbetei, destinul meu de mamă s-a dus pe apa Sâmbetei; e vag recuperat, dar nu e recuperat complet, aşa că sunt multe vămi de trecut, nu se sfârşesc la pamperşi”.
„Scrisul a fost o formă de existenţă, de supravieţuire aproape, dar n-am vrut să supravieţuiesc numai eu singură, ci am vrut să supravieţuiesc cu el, aşa era corect, şi atunci am supravieţuit împreună cu el în scrisul meu, poate de aceea am ajuns uneori să-i citesc. Să nu vă imaginaţi că-i citesc şi în ziua de astăzi sau că stă la dispoziţia mea şi eu în fiecare zi îi spun: «Uite ce am scris, dragul meu. Spune-mi încă o dată că sunt genială, că altfel nu mai supravieţuiesc». Nu, nu-i aşa. Eram odată la una dintre cele două burse din viaţa mea, era o bursă de traducător la Arles, în sudul Franţei, şi am scris un poem, e chiar din volumul pe care îl termin acum, şi i-am zis: «Am scris ceva, hai să-ţi citesc». Pentru că stăteam într-o cameră foarte îngustă şi cu un sentiment claustrofob, el n-a avut pe unde să se strecoare şi a acceptat – «Bine, fie» -, iar la final mi-a spus celebra lui frază: «Ce-i prostia asta?! Dacă ai de gând să scrii aşa în continuare, n-o să mai luăm niciodată nici o bursă, n-o să ne mai cheme nimeni niciodată nicăieri şi-o să stăm acasă». Asta ca să distrug cumva iluzia asta a copilului care e un cititor supeînţelegător. După care i-am zis că mai am un poem, fiindcă mă impacientasem, şi i l-am citit: «Da, asta merge, în sfârşit te recunosc». De fapt la primul m-a întrebat unde este suferinţa perpetuă, şi m-am gândit: «OK, copilul a înţeles ce se întâmplă cu mine», şi i-am spus: «Stai puţin, mai am unul, nu e cauza pierdută, accepţi o mamă suferindă care vine la pachet cu bursa»”, a povestit Svetlana, care a menţionat că şi textul din volumul „Poveşti cu scriitoare şi copii” a apărut cu BT-ul lui Tudor.
Alina Purcaru a mărturisit că nici în cazul ei situaţia nu a fost simplă: „Dacă ar fi fost aşa, nu aş mai fi folosit modul acesta de întrebare – cum s-au descurcat scriitoarele în această situaţie. Dar încrederea mea este că acest pas, de a pune laolaltă nişte lucruri pe care îţi e greu să le numeşti, e important, şi ele chiar schimbă ceva”, a concluzionat coordonatoarea cărţii.
Jurnal de media şi cultură 