“Vergiss mein nicht”: O tragedie transformată în terapie

Sieveking 2

Deşi nu a fost prima dată când David Sieveking şi-a ales părinţii drept personaje principale ale producţiilor sale, documentarul prezentat în cadrul Zilelor Filmului German – eveniment organizat între 31 octombrie şi 6 noiembrie, la Cinema Studio, în parteneriat cu Goethe-Institut Bucureşti – este cel mai emoţionant dintre ele.

„Vergiss mein nicht” urmăreşte ultimele şase luni din viaţa mamei regizorului, bolnavă de Alzheimer. Maladia lui Gretel se răsfrânge asupra întregii familii, cu toţii simţindu-se neputincioşi în faţa inevitabilului. David preia rolul tatălui său, Malte, cel care, de cinci ani, de când s-a pensionat, s-a ocupat exclusiv de îngrijirea soţiei. Fostul profesor pleacă pentru câteva săptămâni în Elveţia, pentru a reînnoda legătura cu pasiunea sa de o viaţă – matematica, în timp ce fiul şi mama pornesc într-o călătorie prin propriul trecut. Detaliile pe care Sieveking le află constituie o surpriză chiar şi pentru el, însă îl ajută în acelaşi timp să-i facă pe Gretel şi Malte să devină mai apropiaţi decât oricând în decursul celor patru decenii de căsnicie.

Regizorul a fost prezent la Bucureşti doar prin intermediul unui mesaj video, în care a dezvăluit o serie de amănunte din culisele filmului, dar şi ale vieţii de familie: „Am vrut să realizez un fel de remember pentru mama mea. A fost de asemenea un fel de terapie, pentru că am căutat o ocazie de a petrece alături de ea cât de mult timp a fost posibil. Dacă aş fi făcut un alt film, despre un alt subiect, n-aş putea să fiu acasă atât cât mi-aş fi dorit, cum a fost de altfel cazul în anii de dinainte. Cele două surori ale mele aveau vieţile lor, serviciile lor, e foarte greu să ai grijă de părinţi, în viaţa normală, de zi cu zi. Astfel că m-am gândit că este poate o idee strălucită să combin profesia cu dorinţa de a-mi ajuta părinţii, de a fi lângă mama. Dar am vrut să fac asta cu condiţia să o pot ajuta, ca ea să beneficieze de această situaţie”.

Finalul tragic al filmului, intuit aproape de la început, i-ar fi putut face pe spectatori să simtă o notă de cinism în intenţia lui Sieveking de a dezvolta un subiect atât de delicat. Conştient de întrebarea care ar apărea în mintea oricui vede documentarul, regizorul a ţinut să explice: „Dacă aş fi avut măcar o clipă impresia că ei nu-i place noua situaţie, n-aş fi continuat. Numai că filmul a devenit exact opusul a ceea ce mă temeam că ar putea fi: «E cea mai bună terapie pentru ea», mi-a spus tata. El a fost de părere că asta o ajută pe mama, o stimulează. A fost, aş spune, un mic miracol pentru toţi, nici medicilor nu le-a venit să creadă ce se întâmplă în perioada în care am filmat. De la această idee am plecat, pur şi simplu de la dorinţa mea de a găsi o cale de a petrece mai mult timp cu mama, nu am vrut în nici un caz să realizez un documentar despre boala care a afectat-o şi pe ea”.

IMG_7898

„Realizarea filmului a acoperit o perioadă de circa doi ani, dar abia apoi mi-am dat seama că ar putea fi o poveste cu adevărat interesantă. A fost reconfortant să văd că filmul nu a degenerat într-o istorie tristă despre boala în sine, ci este mai degrabă un film despre iubire, despre familie. Şi mai surprinzător a fost optimismul care se simte pe alocuri”, a mărturisit David Sieveking.

După cum s-a exprimat acesta, „deşi tema este una tristă, are pe alocuri şi momente amuzante. Mulţi spectatori mi-au spus după vizionare că i-a surprins să descopere atâta umor într-un astfel de film, astfel încât nici nu ştiau dacă n-ar trebui să-şi reprime zâmbetele, urmărind o persoană bolnavă, o persoană cu afecţiuni mentale. Însă mama poate că şi-a pierdut memoria, dar niciodată simţul umorului”.

„Această perioadă, în care suferinţa mamei ne-a schimbat tuturor viaţa, a fost una tristă, dificilă, plină de provocări, iar timpul pe care mama îl mai avea de trăit devenea tot mai scurt. Însă am avut mai multe momente în care am râs decât oricând altcândva. Diferenţa a fost că ne-am dat frâu liber sentimentelor, am fost mai direcţi unii cu ceilalţi în cadrul familiei. Deşi mama era afectată de Alzheimer, a fost ca un guru pentru noi ceilalţi, pentru că ne-a arătat cum să ne exprimăm sentimentele, cum să comunicăm dincolo de cuvinte”, a precizat Sieveking.

Alternanţa dintre scenele dure – tot mai dese cu cât şi filmul, şi viaţa lui Gretel se apropie de final – şi replicile neaşteptate ale femeii, a cărei confuzie creşte pe măsură ce amintirile îi dispar, îi face pe privitori să reacţioneze diferit: „Nu mi se pare o impoliteţe ca spectatorii să şi zâmbească atunci când e cazul, cred că asta ar fi fost şi dorinţa mamei. Am auzit chiar cazuri în care, la vizionare, au apărut incidente, pentru că unii spectatori au râs la anumite scene, iar cei din jur le-au atras atenţia, considerând că ar fi o impoliteţe din partea lor. Aşadar mesajul meu ar fi ca publicul să nu-şi reprime senzaţiile, sunt destule motive de tristeţe pe lume. Aşa cum, de asemenea, e în regulă ca spectatorul să dea frâu liber lacrimilor atunci când simte nevoia”, a concluzionat regizorul german.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s