“Farewell, Herr Schwarz”, povestea a doi fraţi despărţiţi de Holocaust

Yael Reuveni 1

Regizoarea Yael Reuveny a ales ca temă pentru pelicula de debut chiar povestea familiei sale. Bunica ei, Michla, şi fratele acesteia, Feiv’ke, deşi au supravieţuit ororilor celui de-al doilea război mondial, nu s-au revăzut niciodată, ea trăind în Israel, el alegând să rămână în fosta RDG. „Farewell, Herr Schwarz” a fost prezentat la Cinema Studio, în cadrul Zilelor Filmului German (31 octombrie – 6 noiembrie), organizat în parteneriat cu Goethe-Institut Bucureşti, iar autoarea, aflată la Bucureşti cu această ocazie, a răspuns la final întrebărilor din public.

Legătura dintre cei doi fraţi a fost curmată brusc de ascensiunea regimului fascist. Cei doi evrei din Vilnius au fost încarceraţi în lagăre diferite, promiţându-şi să se revadă dacă vor rămâne în viaţă. Finalul celui de-al treilea Reich deschidea perspectivele pentru un happy end, însă destinul le-a jucat o nouă festă: mereu aproape, dar mereu departe unul de celălalt, ei au ratat de fiecare dată ocazia de a se regăsi.

Întâlnirea stabilită în gara din Lodz, Polonia, nu a mai avut loc. Feiv’ke nu a mai venit, astfel că Michla a ales să lase Europa în urmă, emigrând în nou constituitul stat Israel. Fratele a urmat un drum total diferit, ba chiar neobişnuit: sub numele de Peter Schwarz, a devenit cetăţean al RDG, s-a căsătorit cu sora unui fost soldat al Wehrmacht-ului şi şi-a făcut o nouă viaţă în chiar satul unde se afla lagărul în care a fost nevoit să muncească.

Regizoarea Yael Reuveny, nepoata Michlei Schwarz, a ales ea însăşi Germania drept ţară de adopţie – e drept, circumstanţele s-au schimbat radical în cele circa cinci decenii de la evenimentele de la care îşi începe relatarea. În discuţia cu spectatorii din Cinema Studio, la finalul filmului, ea a dezvăluit o serie de detalii interesante din culisele căutărilor sale: „Bunica a murit în 2001, când eu abia îmi începeam studiile. N-aş fi putut spune povestea cât timp ea a trăit”, şi asta mai ales că Michla nu şi-a iertat niciodată fratele pentru alegerea de a rămâne printre cei care i-au oprimat.

„După ce am absolvit, părinţii m-au sunat întrebându-mă: «Şi acum, faci vreun film?» Când le-am spus că încă nu, că mai caut încă o idee, mama m-a întrebat dacă povestea propriei familii n-ar fi o astfel de variantă. M-am arătat sceptică: «Nu cred că vrea cineva să vadă aşa ceva. Există deja destule filme despre Holocaust, n-aş mai avea ce adăuga». Doar când m-am mutat în Germania mi-am dat seama că am ceva de adăugat, că trebuie să spun povestea familiei mele. Într-un fel, întâlnirea mea cu Berlinul a determinat realizarea acestui film”. Primul său lungmetraj a fost realizat de-a lungul a şase ani: „Acesta a fost jobul meu principal în acea perioadă. Voi continua să fac filme, încet-încet”, a spus Yael. Mai ales că începutul a fost făcut cu dreptul: „Farewell Herr Schwarz” a fost difuzat în cinematografele din Germania, a fost lansat pe DVD şi urmează să fie difuzat în 2015 de un post tv.

Ca israeliană printre nemţi, regizoarea nu numai că nu se simte discriminată, ci dimpotrivă: „Dacă mă întrebaţi dacă mă simt tratată rău de către nemţi, fiind evreică, nu este deloc aşa. Dimpotrivă, câteodată sunt jenant de politicoşi, încearcă să-mi arate că mă plac, mai mult decât s-ar impune. Uneori la petreceri, când se bea mult, mai vine câte unul şi-mi spune «Shalom!», cu o politeţe exagerată. Nu, nu, e prea mult. După atâţia ani m-am obişnuit. N-am simţit însă niciodată vreo urmă de antisemitism”.

Întrebată dacă va continua să trăiască în Germania sau se va întoarce în ţara natală, Yael Reuveny a replicat: „Acum, că am revăzut filmul, am încercat să mă gândesc… Unul dintre lucrurile despre care e vorba este cum aceste personaje, bunica, fratele ei, mama, oamenii care vin din anume locuri, din anumite familii poate, şi-au construit propria viaţă departe de nucleul familiei. Uneori în locuri neaşteptate, precum în cazul lui Peter, dar trăieşti acolo unde te poartă destinul. Şi eu mă consider israeliană, dar casa mea e în Germania, şi cred că aşa va rămâne. E puţin dureros, dar…”

Una dintre scenele de rezistenţă ale peliculei a fost cea de la mormântul bunicii. Regizoarea a clarificat câteva simboluri care apar, în special pietrele aşezate pe lespede: „Am încercat să citesc un pic despre asta, e ceva care semnalizează că acolo se află un mormânt, e o tradiţie ce vine din vechime. În mod normal nu se întâmplă aşa cum vedeţi în film, nu se aduc pietre din altă parte, ci se iau pur şi simplu de pe jos şi se pun pe mormânt. După existenţa pietrelor îţi poţi da seama care dintre morminte sunt vizitate de rude şi care nu. E un obicei care nu ţine de religie, ci de tradiţie”.

IMG_7886

Cum documentarul s-a intitulat „Farewell Herr Schwarz”, Yael a fost întrebată dacă i-a putut spune cu adevărat „farewell” rudei sale: „Am terminat filmul cu mai mult de un an în urmă, apoi vreme de nouă luni nu l-am mai vizionat. Când a trebuit să înregistrez vocea pentru finalul peliculei mi-am spus că m-am împăcat cu ideea, cu ce relatez în film. Apoi m-am întrebat dacă nu cumva mă mint singură, dacă nu cumva spun asta doar ca filmul să aibă un final, dacă într-adevăr este o poveste încheiată din punctul meu de vedere. Apoi, după nouă luni, revăzând filmul într-o sală de cinema din Haifa, am avut în fine sentimentul că de-acum povestea s-a încheiat pentru mine, că de-acum o pot privi drept ceva din exteriorul meu. Gata cu obsesia, mi-am spus, mi-am făcut datoria”.

Dacă al doilea război mondial a despărţit fraţii, războiul rece a îngreunat regăsirea celor două ramuri ale familiei: „Accesul la arhive nu a fost posibil până spre anii ’90, dat fiind că Peter a trăit în RDG, stat comunist. Pe de altă parte, RDG a încercat să arunce vina în privinţa ororilor războiului asupra «celorlalţi nemţi», asupra celor din Vest, în timp ce ei ar fi fost antifascişti – şi Peter a avut acel titlu, de victimă a fascismului, fapt care i-a făcut viaţa mult mai liniştită. Istoria i-a facilitat traiul acolo. În acelaşi timp, RFG îşi vindeca rănile trecutului în cu totul alt mod, poate că Peter nici n-ar fi putut trăi acolo – cel puţin asta cred eu. Însă condiţiile din RDG i-au întărit dorinţa de a rămâne acolo. Peter a dus o viaţă confortabilă, aţi şi văzut de altfel că o femeie spunea, în film, că el coordona activitatea magazinelor din zonă”.

Dacă întâlnirea ramurii din Israel a familiei cu reprezentantul celei de a doua generaţii (Uwe, fiul lui Peter) nu a fost una spectaculoasă, membrul celei de a treia generaţii a legat mult mai uşor relaţii cu rudele sale: „Stefan a fost adoptat rapid de către femeile din casa unde mama mea e voluntar, mai ales că ele îl consideră atât de drăguţ. Un singur aspect nu le-a plăcut la el, lucru obişnuit în Israel: «Dar e prea slăbuţ… De-ar veni aici, să ia cu noi cina de sabat…»”

Materialul cel mai consistent şi cu cea mai mare greutate, mai ales că apar recurent fragmente pe tot parcursul documentarului, este interviul făcut de Yael cu fiica Michlei şi, totodată, mama regizoarei: „Aşa cum am spus, mi-a luat câţiva ani să fac filmul, iar interviul cu mama, la care mă întorc de fiecare dată, este una dintre primele scene înregistrate, în 2008. A fost incredibil de lung, iar când l-am vizionat prima dată, n-am putut asculta decât primele zece minute. Deoarece toate reacţiile mele la cuvintele ei erau cele tipic adolescentine. Când a fost să edităm filmul, la vreo patru ani după aceea, i-am spus editorului israelian (am lucrat cu el şi cu un editor german): «Nu pot să mă ating de materialul acesta, am transcris majoritatea celorlalte materiale, dar de acesta nu vreau să mă ocup. Uită-te prin el şi vezi dacă în toată vorbăria asta găseşti ceva». M-a sunat şi mi-a spus: «Te înşeli foarte tare, mama ta e minunată, e aur pur ce mi-ai dat! E atât de inteligentă, de sensibilă…» Cam aceasta ar fi partea pozitivă a faptului că a durat atâta filmul: a trebuit să mă maturizez, personal şi profesional deopotrivă, şi să o văd pe mama aşa cum o puteţi vedea în film. A fost totuşi cel mai dificil interviu dintre toate, de departe! Plus că a fost foarte lung. L-am detestat! Cel puţin la început”.

Pentru regizoare, familia „nu înseamnă neapărat legături de sânge, ci cei alături de care poţi fi trist sau vesel, de care depinzi, la care te duci când ai nevoie de ceva, în concluzie cei importanţi din viaţa ta. Aşadar am multe rude, dar o singură familie. Îmi place Stefan, ne întâlnim, ieşim în oraş uneori, dar nu pot trece peste distanţa dintre noi”.

„S-a schimbat şi viziunea ta faţă de istorie?”, a mai fost ea întrebată. „Într-un fel, din acest motiv am făcut filmul”, a replicat Yael. „Am crescut în Israel, iar acolo memoria Holocaustului este instituţionalizată: înveţi la şcoală, de la televizor… Şi evident erau relatările bunicii. Acestea au fost canalele pe care mi-a parvenit povestea. Mergând în Germania, am putut să-mi lărgesc perspectiva, în termeni cinematografici a fost nu numai ca o lărgire a cadrului, ci chiar ca o filmare din unghiul opus, am putut vedea aceeaşi poveste, aceeaşi istorie, din cealaltă parte. Nu a fost vorba numai de petrecăreţii care îmi spuneau cu o politeţe exagerată «Shalom», ci a fost vorba şi de a sta în casa Helgăi şi de a privi albumul de fotografii, care relatează povestea germană. M-am întrebat dacă pot include povestea aceasta în a mea. Dacă pot ierta, dacă am dreptul să fac asta. Iar principalii mei parteneri în producerea filmului erau germani, iar discuţiile din camera de editare erau mai interesante decât ceea ce se poate vedea pe ecran. Am început de la o atitudine distantă, impusă de respect, de vârstă, dar la un moment dat au început brusc discuţiile aprinse. O judec, oare, pe Helga? O pot înţelege? A fost nemaipomenit, în asta a constat de fapt procesul de vindecare. A fost o călătorie minunată pentru mine, sunt foarte recunoscătoare că am putut-o realiza”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s