“Alias”: Jens Junker, în căutarea propriei identităţi

Jens Junker 1

O ceartă între tată şi fiu, un secret lăsat să scape la nervi, zece ani de întrebări fără răspuns… până într-o zi, când regizorul german Jens Junker decide că e momentul să facă lumină într-un trecut pe care aproape toată lumea îl vrea pe deplin încheiat. Aceasta este povestea din spatele documentarului „Alias”, prezentat la Cinema Studio din Bucureşti, în cadrul celei de-a noua ediţii a Zilelor Filmului German (31 octombrie – 6 noiembrie).

Realizatorul peliculei porneşte, aşadar, pe urmele propriei poveşti de viaţă. După un deceniu de la aflarea secretului care i-a unit, iar apoi i-a distrus iremediabil familia, Jens Junker încearcă să refacă un puzzle a cărei ultimă piesă se află tocmai în Orientul Mijlociu. Regizorul îşi începe călătoria prin propria biografie cu interviurile realizate cu propriile rude şi o încheie în Liban. Acolo trăieşte cel care, cu ani în urmă, a avut o relaţie cu mama lui Jens, cu puţin timp înainte de naşterea acestuia şi, ca atare, ar putea fi adevăratul său tată biologic. În aceste condiţii, s-ar explica şi look-ul „deloc german” al lui Junker. La finalul vizionării, autorul documentarului a participat la o sesiune de întrebări şi răspunsuri, în cadrul căreia a dezvăluit amănunte din spatele camerei de filmat.

Alexander Nanau, curatorul evenimentului şi totodată moderatorul discuţiilor dintre invitaţi şi public, l-a provocat pe regizor la dialog, povestind o întâmplare petrecută la începutul carierei: „Ne-am cunoscut când aveam 21 sau 22 de ani şi amândoi începeam cursurile şcolii de film din München. Îmi amintesc că atunci când mi-ai spus cum te cheamă, ţi-am replicat că este un nume «foarte german», iar când mi-ai spus că eşti german, nu mi-a venit să cred, pentru că nu arătai deloc ca un german. Pe atunci încă nu vorbiseşi deschis despre acest subiect”.

„Am crescut cu acest sentiment, că înfăţişarea mea îi făcea pe oameni să creadă că nu sunt neamţ. E drept, primeam uneori îngheţate pe gratis de la italieni, căci mă luau drept italian, sau kebab de la turci, care mă credeau de-al lor, însă a fost ceva mai mult decât aceste confuzii. E greu ca, trăind cu asta, să nu ajungi să-ţi pui întrebări mai profunde. Aşa că nu m-a surprins deloc întrebarea ta”, i-a replicat Junker. „Dacă nu aş fi vrut să fac filme, poate nu aş fi aflat despre această situaţie. Am aşteptat totuşi zece ani înainte de a porni pe acest drum, iar filmul m-a ajutat în această călătorie. Mi-a fost însă destul de dificil să mă detaşez, să acţionez profesional, date fiind informaţiile pe care le descopeream”, a continuat el.

„«Tatăl meu german» trăieşte încă, iar relaţia mea cu el este mai bună ca oricând. Întregul proces de realizare a filmului a fost dificil pentru el, dar cred că i-a rezolvat şi o serie de conflicte interioare. Ne bucurăm de fiecare întâlnire pe care o avem, mai ales că nu ne vedem prea des. Am păstrat contactul şi cu posibilul tată biologic. Însă o întâlnire între acesta din urmă şi mama nu a avut loc. El a venit în Germania, în 2006, an în care a început şi conflictul dintre Liban şi Israel, chiar s-a gândit la un moment dat să lucreze din nou ca medic în Germania, dar după trei zile în spital a plecat şi nu s-a mai întors niciodată. Am ţinut însă legătura pe Skype, şi cu el, şi cu ceilalţi copii ai săi, şi sunt destul de mulţi. Ulterior am aflat că a fost, ca să spun aşa, foarte «activ». Cu o altă femeie a avut o fată, tot în Germania, înainte de a o cunoaşte pe mama. Fiica lui lucrează în prezent ca dentist în Hamburg şi suntem foarte apropiaţi”, a povestit Jens Junker.

Materialul adunat în întreaga investigaţie a totalizat circa 150 de ore de filmare, astfel că unele informaţii au picat inevitabil la montaj: „Poate că nu a fost foarte clar în film, dar fiii lui, care trăiesc acum în Franţa, sunt născuţi de soţia lui actuală. Aceasta chiar a remarcat încă de când m-a văzut că semăn cu unul dintre copiii lor, deci povestea din film nu a creat tensiuni, dimpotrivă, m-a întâmpinat mereu cu căldură. Familia libaneză nu era obişnuită cu camerele, cu echipa de filmat, deci la început a fost ceva ciudat pentru ei. Dar scene regizate în întregime nu au existat, de exemplu întâlnirea cu tatăl a fost ceva spontan, am filmat exact ce s-a întâmplat. Nu l-am sunat înainte, ci m-am dus pur şi simplu acolo şi am sunat la uşă. Bineînţeles, în procesul editării, scenele pot fi aşezate astfel încât să redea o viziune asupra a ce a fost. Din întregul material, am recompus la final povestea”.

„După încheierea filmărilor am vrut să mă întorc în Liban pentru o perioadă mai lungă, dar nu am putut sta mai mult de câteva săptămâni. Mai ales că am devenit eu însumi tată. Au reînceput problemele în Orientul Mijlociu, iar tata mi-a spus că nu aş fi în siguranţă acolo şi să-mi amân vizita. E însă o ţară minunată. Conştient sau inconştient, am ales să îmi întăresc legăturile cu acea cultură; de exemplu, mama copilului meu este din Siria. E drept, acum mulţi sirieni s-au refugiat în Liban”, a relatat regizorul, care în prezent trăieşte în München.

Jens Junker 2

Întrebat de ce a abordat o temă atât de personală, autorul peliculei a răspuns: „Am urmat cursuri în domeniul filmului, am lucrat la producţii de ficţiune, însă, sincer, povestea din «Alias» are cea mai mare importanţă pentru mine. Ce sens ar avea să fac filme dacă story-ul nu ar avea relevanţă, dacă ar fi pentru mine «doar o altă poveste»? Am simţit nevoia să fac acest documentar. Povestea în sine mă face să mă simt oarecum complet, bucăţile de mozaic se adaugă puzzle-ului care este viaţa. Nu-ţi schimbă lumea, dar te ajută puţin să te apropii mai mult de identitatea ta, de răspunsurile la unele întrebări. Dacă aş avea de ales, aş face filmul din nou”.

„În afară de faptul că este vizionat şi de alţii, este un film şi pentru tine însuţi, chiar dacă realizezi că nu vei fi singurul lui spectator. Evident, spun propria poveste, dar putea fi a oricui altcuiva. Iar reacţiile pe care le-am primit ulterior mi-au întărit convingerea că a fost bine că am făcut ceva pentru mine, că am făcut ceva pentru familia mea. Ceva plăcut mi se întâmplă de fiecare dată când filmul e prezentat în cinema sau e difuzat de televiziuni: nu ştiu dinainte unde şi când este vizionat, însă aflu acest lucru pentru că mulţi spectatori îmi scriu, pentru a-mi relata propriile poveşti de viaţă. Dacă le-aş reuni pe toate într-o carte, s-ar întinde pe câteva sute de pagini. Mă surprinde câte astfel de experienţe există, însă în unele cazuri e vorba şi de violenţă în familie, conflicte între generaţii. Aşadar ceea ce am trăit nu este ceva specific spaţiului cultural germanic”, a dezvăluit regizorul.

„Rudelor mele din Germania le-am arătat filmul înainte de vizionarea propriu-zisă, n-au avut nimic de obiectat, dar să nu uităm că ei trăiesc în continuare în cadrul Bisericii Nouapostolice, în acest sistem religios. «Alias» este difuzat frecvent de posturile germane de televiziune, cam o dată sau de două ori pe an. Prima dată i-a afectat, i-a făcut să-şi vadă cu alţi ochi propriile acţiuni din trecut, dar apoi s-au obişnuit. Tata nu are nici o problemă în ce priveşte filmul, dimpotrivă, e mândru de mine, a fost la premiera care a avut loc în München. Singurul care este încă afectat este unchiul meu, fratele mamei, pe care îl puteţi vedea la începutul documentarului deschizând uşa bisericii, nu-mi dau seama exact ce anume îl deranjează, însă felul în care îl prezint pe bunicul meu matern, şi totodată tatăl său, contrabalansează oarecum situaţia. Pe de altă parte, bunica, mama mamei mele, are o memorie foarte selectivă, ascunzând faptul că soţul ei îşi lovea copiii. Însă, în afară de mama, şi un alt unchi mi-a relatat amănunte care confirmă pedepsele fizice pe care bunicul le-a aplicat copiilor săi. Însă pentru bunica e ca şi cum, dacă n-ai vrea să vezi un lucru, acesta n-ar mai exista”.

Întregul şir de evenimente a fost declanşat de decizia celor doi soţi de a rămâne împreună deşi copilul ce urma să se nască, era cel mai probabil, fiul altui bărbat. Pentru a-şi păstra imaginea în comunitate, cei doi au acceptat sfatul liderului religios de a trece totul sub tăcere. Despărţirea celor doi soţi a fost inevitabilă, chiar dacă au mai trecut 18 ani până ca acest lucru să se întâmple.

„Şi eu m-am întrebat multă vreme dacă rezolvarea aleasă de «tatăl meu german» şi de mama este cea justă, iar răspunsul este dat de consecinţele în timp. Pentru mine este ridicol cum au ales să tranşeze situaţia, pentru că problemele nu au dispărut. Dacă eşti înşelat, de soţ/soţie sau de iubit/iubită, e nevoie de mult efort pentru a avea din nou încredere în partenerul cu pricina, pentru a vedea dacă relaţia mai merge. Nu poţi să apeşi pe un «buton» oferit de Biblie, de vreun verset, pentru ca totul să fie iarăşi în ordine. S-a văzut că tata n-a uitat niciodată şi nici n-a putut trece peste tot ce a fost. Calea pe care au ales-o nu a făcut deloc bine relaţiei lor. Situaţia a semănat, într-adevăr, cu o bombă cu ceas”.

„Şi tata a avut nevoie de timp ca să înţeleagă consecinţele întregii poveşti şi să vadă partea plină a paharului. Dar a fost destul de ciudat pentru mine să aflu astfel de detalii în timpul unui schimb dur de cuvinte. O parte plină a paharului, trebuie să recunosc, a existat, tocmai de aceea am deschis filmul cu acele imagini idilice, pentru că am avut cu el o relaţie apropiată, dintotdeauna l-am perceput drept un părinte iubitor, mai mult, dintre cei doi părinţi, el mi-a oferit cea mai multă căldură.”

„Am prezentat, aşa cum spuneam, o felie de viaţă. Fratele meu cel mic avea doi ani atunci când părinţii mei s-au despărţit. Aş spune că el a fost principala victimă a întregii situaţii. Viaţa lui nu a fost deloc una plăcută. Astfel că atunci când am filmat, mai ales imaginile în care el apare, dar mai ales ulterior, când vizionam întregul material, am văzut cât de neajutorat a fost în toată povestea asta. Toată lumea vrea să facă aşa cum este cel mai bine, dar nu totdeauna soluţiile alese sunt într-adevăr cele mai bune”, a concluzionat Jens Junker.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s