„Luminal”, sau despre romantismul schizofrenic răsturnat

Luminal CD Isabella Santacroce

Un text de Paul Iancu

„Muzica e o cheie, care poate să deschidă uşi (…) Creez coloane sonore pentru fiecare carte”, ne declara Isabella Santacroce, într-un interviu realizat pe vremea când încă lucra la transpunerea romanului „Luminal” într-o variantă audio. Între timp, cele patru CD-uri ce compun elegantul box au fost lansate şi, chiar dacă preţul pare unul prohibitiv, nu ar trebui să lipsească din colecţia nici unui fan adevărat al scriitoarei italiene.

Dacă până acum Isabella Santacroce era cea care contribuia (cu versuri) la piesele Giannei Nannini, de data aceasta muzica a fost scrisă cu scopul de a da o şi mai mare forţă unui roman al ei („Luminal” – a cărui primă ediţie a apărut la Feltrinelli, în 1998). Compoziţiile Jessicăi Hyde asigură un fundal potrivit pentru vocea hipnotică a scriitoarei, „fiecare dintre pasaje fiind studiate special pe cuvintele cărţii”. Rezultatul este greu de încadrat, la fel ca întreaga ei creaţie: nu este o piesă de teatru, nici o pură recitare a volumului, soluţii folosite de obicei în cazul unui audiobook. Diferă, bineînţeles, şi de ecranizarea realizată în 2004 de către regizorul Andrea Vecchiato.

Are, însă, o structură, fiind împărţit în 63 de „piese”, şi aceasta deşi romanul amintit marchează desprinderea completă de regulile unui volum „tradiţional” – este cazul inclusiv în mutarea centrului de greutate de pe firul narativ asupra trăirilor personajelor. Tonul de confesiune (a lui Demon, dar redactată la persoana I) rămâne şi pe CD-uri, iar replicile care întrerup rareori relatarea sunt redate prin simple inflexiuni ale vocii autoarei – de exemplu în cazul convorbirii telefonice dintre mamă şi fiică. Confesiunea este întreruptă sporadic de relatarea unor amintiri, care sunt percepute ca aparţinând unei alte vieţi. Ele sunt introduse prin termenul „rew”, ca şi cum personajul ar derula o casetă video pentru a revedea secvențe de mult uitate.

Luminal CD Isabella Santacroce box

În afara absenţei unui fir narativ (înţeles în sensul prozei „convenţionale”), o altă „invenţie” santacrociană este punctuaţia „opţională”, lucru care de asemenea i-a fost reproşat de către critici. Dacă o astfel de metodă afectează, poate, lectura unui text scris, pe CD ea se transpune într-un ritm alert, al unei povestiri spuse aparent pe nerăsuflate, cu idei succedându-se cu rapiditate în mintea celui care relatează (“Vorrei. Essere. Meno. Agitata”, mărturiseşte deseori Demon).

„È nel peccato la più grande richiesta d’amore” – urma să scrie Isabella Santacroce peste ani, în „Amorino”, roman ce încheie la rându-i o trilogie. Însă replica se potriveşte la fel de bine şi primei serii de trei cărţi – „Fluo”, „Destroy” şi „Luminal”. Dacă diferă atât personajele (Starlet – Misty – Demon & Davi), cât și locul unde ele sunt plasate (Ricccione, localitatea unde s-a născut scriitoarea, în cazul primeia; Londra, în „Destroy”; Hamburg-Berlin-Zürich, în „Luminal”), continuitatea este redată de evoluţia – ca vârstă – a protagonistelor, cât şi de adâncirea sentimentului de înstrăinare faţă de lumea „normală”.

Starlet abia începe să trăiască sub luminile fluorescente, pe când Misty ajunge deja să renunţe la convenţia celor 24 de ore, indicaţii temporale precum 27:15 fiind frecvente în “Destroy”. Demon şi Davi devin complet creaturi ale nopţii, o singură dată „aşteptând… soarele”. Astrul zilei devine astfel echivalent cu o conştientizare a problemelor pe care cele două încearcă să le evite, să le ascundă în întunericul în care trăiesc alături de cel mai potrivit animal de companie: un liliac numit Demonia. Confruntarea cu lumina solară înseamnă pentru ele sfârşitul poveştii, dar şi al lor însele.

„È nel peccato la più grande richiesta d’amore”, ar fi putut spune, aşadar, şi Misty, cea care, la finalul romanului „Destroy”, încearcă să se auto-distrugă. În locul unei sinucideri propriu-zise, ea se auto-anihilează ducând la extrem stilul său de viaţă: se lasă pradă poftelor unui grup de tineri şi ale câinelui lor (o metodă similară de a pune punct unei etape a vieţii va fi folosită şi de Angelica, protagonista romanului „Revolver”- 2004, Mondadori).

Demon şi Davi merg şi mai departe: sexul extrem, dar și narcoticele sunt pentru ele la ordinea zilei – sau, mai corect spus, a nopţii. Nu degeaba romanul însuşi a fost intitulat „Luminal”, după numele sub care compania Bayer a lansat pe piaţă în 1912 fenobarbitalul, sedativ ce are printre efectele secundare hipnoza.

„Luminal” are însă şi o altă conotaţie: este medicamentul care, se spune, i-a curmat viaţa actriţei Marilyn Monroe. Numele starului american apare într-o listă de 32 de celebrităţi (printre ele şi poetul Paul Celan) care şi-au pus capăt zilelor şi cărora le este dedicat acest roman ce culminează, la rându-i, cu o dublă sinucidere. Pentru că răspunsul la întrebarea – repetată obsesiv – „Deve sempre ritornare il mattino?” este că da, dimineaţa va reveni inexorabil, singura modalitate de a-şi ucide propriii demoni este aceea de a se anihila ele însele.

Unul dintre aceşti demoni este resimţirea acută a nevoii de iubire, inclusiv a celei materne. Printre momentele-cheie ale cărţii se numără convorbirea dintre Demon şi mama sa, aceasta din urmă aproape neauzind cât de dor îi este fiicei de a se întoarce la sânul matern. „Mestecând ceva”, femeia sare peste autoinvitaţia celei căreia i-a dat viaţă, povestindu-i în schimb despre noua sa obsesie, un ogar pe nume Alan. Dacă nu poate simţi căldura corpului mamei, Demon foloseşte un trup-surogat, cel al Desdemonei, pe care tocmai o ucisese.

Imaginea va reveni la finalul romanului „Zoo” (2006, Fazi), într-o altă scenă de o duritate deosebită, în care fiica pare a căuta revenirea – la propriu – la viaţa intrauterină, însă de data aceasta având acces la corpul mamei, „ucisă” psihic înainte de a fi anihilată şi fizic. Tema reintrării în trupul matern apare şi în „Amorino” (2012, Bompiani), atunci când gemenele Annetta şi Albertina îi servesc deja nebunei Margaret o supă gătită din carnea propriei ei fiice, Bernadine.

Dacă scenele de familie aparţin – pentru Demon – unei alte vieţi, cea „actuală” îşi are la rându-i un început: „Câteodată mă gândesc că Luna e cea care m-a născut, în spasme de pulpe palide (…) lăsându-mă să cad deasupra unui concert al lui David Bowie”, mărturiseşte ea chiar la începutul romanului. Căderea, dar şi muzica idolilor unei generaţii de rebeli sunt de asemenea teme recurente ale trilogiei. Însă de la muzica-modă se trece uşor către muzica-fundal, către cuvintele scrise parcă pentru a deveni textul unei melodii. Lucru care a dus, de altfel, şi la colaborarea cu celebra Gianna Nannini.

În „Luminal” îşi face apariţia şi Thanatos, fratele bun (chiar siamez, la Santacroce) al lui Eros: moartea însoţeşte iubirea, o completează, pe alocuri o înlocuieşte. Astfel, Demonia, micul liliac, singurul suflet care le ţinea companie celor două tinere, este ucis, ciopârţit şi apoi le este oferit drept cadou, imaginea amintind mai degrabă de darurile de Crăciun deschise de copii cu mâini tremurânde. Paula are „acelaşi sfârşit ca al Demoniei”.

Autoarea crimelor, Desdemona, este la rându-i ucisă – „Questo non è il paradiso dei bimbi che dormono con le api sopra che girano”, scrie Davi pe cadavrul acesteia, constatare care vizează în primul rând propria lor situaţie. Damian îşi taie venele după ce, într-o lume a poftelor carnale, îi arătase lui Demon ce înseamnă iubirea veritabilă, iar moartea celor două tinere în timp ce soarele se pregătea să răsară este punctul terminus al poveştii.

Luminal CD Isabella Santacroce dedicatie

În afară de extrem de scurta relaţie dintre Demon şi Damian, iubirea lipseşte cu desăvârşire din roman – şi, cu alte câteva rare excepţii, şi din celelalte cărţi ale Isabellei Santacroce, şi aceasta deşi nevoia de iubire e omniprezentă. În rest, partidele de sex au loc într-o totală lipsă de sentimente, ba chiar şi de identitate – unii parteneri sunt clienţi desemnaţi printr-un simplu număr de ordine. Fapt accentuat şi de jocul de cuvinte “vendersi e svendersi” folosit de autoare.

Sexul reprezintă însă o diversiune nu numai pentru Demon şi Davi – descrierea sa amănunţită în roman este o diversiune şi pentru cititor. Este un înveliş carnal fără de care „fiecare sunet şi cuvânt [ar fi] o puternică supernovă”, „strigăte [ce] nu sunt decât un cântec”.

Aceasta este povestea lui Demon şi Davi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s