Nora Iuga şi-a lansat romanul „Harald şi luna verde”

7735 - Copy

Librăria Bastilia a găzduit miercuri, 15 octombrie, la ora 19.00, lansarea celei mai noi cărţi semnată Nora Iuga: „Harald şi luna verde”, publicată la Editura Polirom. Despre volumul amintit au vorbit invitaţii Alexandru Matei şi Bianca Burţa-Cernat, moderatorul Daniel Cristea-Enache şi, bineînţeles, autoarea însăşi.

Poetă sau scriitoare? Aceasta este întrebarea care se ridică de fiecare dată atunci când vine vorba despre Nora Iuga. Ambele variante au fost susţinute cu argumente extrase din romanul proaspăt apărut, dar şi din celelalte creaţii ale scriitoarei: „Nu avem de-a face cu un poet pur şi simplu. Nu există pure efecte de stil. Din această perspectivă am spune că este un roman scris de un poet. Un poet, adică un scriitor pentru care fiecare cuvânt este extrem de important şi este pus pe hârtie cu o economie extraordinară şi cu o tensiune implicită a limbajului. Pe de altă parte observ aici un efort de obiectivare epică”, a punctat Daniel Cristea-Enache.

Disputa a tranşat-o chiar Nora Iuga: „Să vedeţi ce ciudat: în limba germană mai demult nu se spunea Schriftsteller, adică scriitor, se spunea Poet şi pentru prozator, şi pentru poet. Ştiţi, chestia asta mi se pare într-adevăr foarte curioasă. Şi din cauza asta nu m-ar deranja prea tare dacă mi s-ar spune că nu sunt prozator şi rămân poet. La mine ele sunt într-adevăr permanent laolaltă, sunt de nedespărţit, nu numai pentru că eu am început cu poezia – la ora actuală am vreo 16 volume de versuri în spate. Am şi vreo 7 de proză, între 7 şi 16 e o mică diferenţă. Pe urmă, poezia mea se manifestă mai tare în momentele de monolog; cultiv monologul interior cu o plăcere nebună, fapt pentru care am avut onoarea să fiu comparată în Germania de cronicarii de acolo tot timpul cu James Joyce, şi eram absolut înnebunită, dar ei se gândeau cu toţii la Molly, la celebrul monolog al lui Molly”.

nora

„«Harald şi luna verde» mi se pare unul dintre marile romane obiective, de reprezentare obiectivă, panoramică, multifaţetată a unei realităţi atât de complicate, atât de vaste şi atât de ample a unei realităţi istorice, sociale, politice, economice în sensul sărăcirii unora dintre personaje în trecerea dintr-o epocă la cealaltă, cu alte cuvinte un roman-frescă, dar în care decupajul este făcut prin această scriitură mozaicată, prin acest uriaş puzzle, fără o ordine cronologică, cu o ordine însă asociativă, mai puternică decât pura înlănţuire cronologică. Pentru că o ştim foarte bine: într-o viaţă, într-o existenţă, lucrurile nu se înşiră într-o suită coerentă şi logică şi legică, ele se înşiră de multe ori aleatoriu, or, efortul de convenţie al romancierilor obiectivi, în frunte cu Tolstoi, a fost acela de a organiza cu o coerenţă adâncă ceea ce se întâmplă într-o viaţă de om şi în existenţa mai largă a unei societăţi într-o anumită epocă. Cred că acesta tinde să fie un roman tolstoian”, a mai adăugat moderatorul evenimentului.

Daniel Cristea-Enache a făcut o paralelă între romanul Norei Iuga, „cu ambiţiile lui maximaliste”, şi „Dimineaţă pierdută” de Gabriela Adameşteanu, „în care avem de asemenea efortul extraordinar, efortul uriaş de a cuprinde prin memoria activată a unor personaje vieţile unui grup de personaje definitorii şi caracteristice nu numai pentru ele însele, ci şi prin epocile pe care le-au traversat, epoci atât de diferite între ele şi traversate de personajele romanului în mod firesc la diferite vârste ale lor. Erinia, superbă în anii tinereţii ei, este văzută în anii din urmă – cum e cazul şi la Gabriela Adameşteanu, cu Vica Delcă sau cu Yvonne – într-o fază de îngrozitoare ruină biologică, precum la Tolstoi. Emoţionantă este dragostea celui care atât a iubit-o şi care continuă să o susţină şi în această ultimă fază a personajului”.

La final, criticul a dorit să pună un accent important din punctul său de vedere, şi anume „cum reuşeşte un poet atât de original şi modern spre realist-oniric, transgresând aceste compartimentări cu care operăm noi, criticii literari, în care nu prea încape Nora Iuga, cum poate un poet să se obiectiveze ca romancier, să se deschidă cu atâta acuitate spre experienţe deosebite ale unor personaje diferite, la vârste diferite, în epoci diferite? Cum reuşeşte să aibă această extraordinară experienţă a diferitului şi să ne-o reprezinte atât plastic, cât şi psiho-moral, atât din exteriorul personajelor, cât şi din interioritatea lor atât de frământată? Cum reuşeşte un poet să devină un asemenea prozator? Cred că Nora Iuga face în roman ceea ce face şi în poezie, dar în mod evident cu alte instrumente. În poezie, în textele sale – interesant de observat, ca o paranteză, că, dacă romanul e poetic, poezia Norei Iuga este epică pe alocuri şi descriptivă – dar ceea ce este important în poezie este forţa aceasta de coagulare a unei imagini sau a unei metafore sau a unui simbol care reuşeşte să facă să conveargă toate elementele şi toate aspectele unui plan sau ale mai multor planuri care vin deodată, vin împreună într-o singură imagine”.

„Ei bine, în «Harald şi luna verde», Nora Iuga procedează invers: renunţă la aceste imagini în forţă atât de intense şi atât de convergente şi face să vedem, dimpotrivă, printr-o analiză foarte minuţioasă, printr-o voluptate descriptivă, printr-o abundenţă de detalii importante, ne face să vedem toată panorama unei vieţi şi a unei epoci. Porneşte de la o particulă şi face întregul, în timp ce în poezie exprima întregul printr-un element sau printr-un atom al său. De aceea acest roman îl veţi citi – vă garantez – cu o foarte mare plăcere şi cu o foarte mare bucurie a lecturii. Pentru că pe fiecare pagină veţi vedea, sigur, multe scene dramatice, dure, atroce unele, dar veţi vedea bucuria unei scriitoare, a unei romanciere, de a fi scriitoare şi romancieră, de a nara, de a relata, de a explica, de a explicita, de a fora in interiorul experienţelor de viaţă ale unor personaje. Aş spune că, în fine, personajul revine în proza românească, revine în forţă, că fără personaj nu prea putem să avem roman, şi că textualismul azi pare puţintel obosit şi că, dimpotrivă, romanul realist, fie şi cu acest influx poetizant, recâştigă terenul pierdut”, a concluzionat gazda întâlnirii.

7740 - Copy

Şi Alexandru Matei a fost de părere că „nu avem de a face cu un poet pur şi simplu, pentru că Nora Iuga scrie o literatură care nu poate fi definită generic”: „Se pare că acest roman este cea mai complicată, elaborată construcţie a Norei. Asta vă spun şi din experienţa unei simple lecturi. Dacă ar fi vorba despre un roman la persoana întâi de tip Camus, s-ar fi citit uşor, dar ceea ce descopăr din nou la ea este faptul că ea iubeşte cel mai mult vocile, cel mai mult e ataşată de voci. În romanul ei există multe personaje şi cel mai mult îi place să le asculte, să construiască o poveste din poveştile lor, şi aici cred că o regăsim pe Nora Iuga aşa cum ştim dintotdeauna. Le va plăcea deopotrivă şi iubitorilor de proză, şi iubitorilor de poezie, pentru că e extrem de multă şi mai degrabă fină poezie aici. Şi când spun poezie, spun voci, adică o prezenţă vie, asta ştie să facă Nora Iuga cel mai bine: să redea, să transforme orice text în fiinţe vii”, a explicat acesta.

Bianca Burţa-Cernat a afirmat că literatura Norei Iuga se înscrie şi nu se înscrie în vreun trend şi în vreo actualitate, iar proza scriitoarei pare întotdeauna actuală: „Nora Iuga e atipică din multe puncte de vedere, dar e atipică şi din motivul că – spre deosebire de alţi poeţi care au trecut la un anumit moment la proză şi despre care uiţi poate la un moment dat preţ de o secundă vorbind despre ei că au fost poeţi şi tinzi să vorbeşti despre ei ca despre prozatori în momentul de faţă – Nora Iuga reuşeşte să fie şi poet şi prozator, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură: scriind proză n-a renunţat la poezie. Scriind poezie, scrie totodată o poezie care transgresează nişte limite precise ale genului. Nora Iuga era şi poetă, şi prozatoare încă de la «Săpunul lui Leopold Bloom», o altă carte minunată de acum mai mulţi ani, greu de plasat într-o serie, greu de plasat într-un cortegiu şi într-o tradiţie, totodată atât de familiară atunci când o citim, familiară pentru că vorbeşte despre problemele noastre, despre noi, cititorii, despre epoca noastră chiar şi atunci când vorbeşte de fapt despre lumi apuse”.

Referitor la „Harald şi luna verde”, Bianca Burţa-Cernat a mărturisit că e un titlu straniu, ca şi altele ale Norei Iuga, „înşelător şi plurivalent. E titlul unui spectacol de balet, indiciu-cheie în carte. E titlul unui spectacol de balet în care personajul masculin, Leo Schall, excelează. E titlu unui spectacol de balet care, pomenit în carte cu o anume periodicitate, cu o anumită ritmicitate, impune într-un fel şi o anumită pistă de interpretare. În momentul în care «Harald şi luna verde» e un element adus şi readus în discuţie în carte, deja atunci proza în romanul de faţă se deschide spre un adevărat spectacol poetic, cu o simbolistică foarte subtilă, cu o scenografie foarte subtilă”.

„«Harald şi luna verde» e un roman estetizant şi realist în egală măsură, e un roman care prinde istoria unei familii de-a lungul a trei generaţii, traversând mai multe epoci din anii nebuni, din anii Marelui Gatsby până în anii noştri, ai singurătăţii din spaţiul internetului, ai telefonului care sună sau nu mai sună. E o istorie foarte complicată, în care decorurile se schimbă, alternează de la un moment la altul, firul nu e cronologic, e o ţesătură foarte fin lucrată aici, e o poveste care trece – când brusc, când lent, întotdeauna într-un mod surprinzător – de la un moment temporal la altul, din anii ’30 de la nebunia regională până în anii postdecembrişti, din perioada postdecembristă la cenuşiii anii ’70, de atunci sare în anii ’40. Naraţiunea urmează tot felul de curbe, de la un extremism al istoriei noastre la altul, de la o criză a istoriei noastre la alta şi de la o criză a personajelor la alta. Urmărim această istorie, nu grandilocvent, nu demonstrativ, nu prin ceea ce se obişnuieşte uneori în proza românească şi în momentul ăsta, dar şi de vreo câteva decenii bune încoace, nu prin eseuri în proză, destul de nefiresc şi de obositor de la un anumit moment încolo, ci prin urmărirea firească a unor familii şi a unor personaje pe care le vedem şi le cunoaştem în carne şi oase, femei şi bărbaţi”.

„Într-adevăr, vocile se aud foarte puternic în literatura Norei Iuga şi în cartea aceasta, dar îi şi vedem, pentru că puternicei senzaţii de muzică distictă a acestei voci i se aliază o puternică imagistică vizuală. Ne rămân în minte, bunăoară, personaje interbelice, şi la loc de cinste între acestea este Erinia, văzută la diferite vârste. Naratoarea Stana e la rândul ei o doamnă foarte interesantă din zilele noastre, care reconstituie povestea familiei ei şi a soţului ei mai ales. Înţelegem că e o scriitoare care reconstituie această povestire fie la persoana a treia, fie la persoana întâi, când îşi asumă ce s-a întâmplat cu personajele, cu vieţile lor, când se distanţează de toată această poveste pe care o reconstituie pe măsură ce o pune pe hârtie, ficţionalizând, adunând scrisori de familie, jurnale, bucăţi de text rătăcite, documente, şi umplând blancurile inevitabile dintre aceste documente cu propria imaginaţie. Ei bine, această Stana e de privit, în timp ce scrie se priveşte în oglindă şi privind în oglindă vede chipul unei alte femei de peste timp, şi aceasta este o doamnă fascinantă, Erinia, o grecoaică ajunsă în România printr-un întreg concurs de împrejurări şi căsătorită cu un bancher evreu, şi aici e o poveste fascinantă, cu tot soiul de detalii de psihologie, de mediu, de decor social şi aşa mai departe, o doamnă Erinia, o feminitate iarăşi atipică. Feminitatea din literatura Norei Iuga e totdeauna atipică”, a considerat Bianca Burţa-Cernat.

„Erinia e fascinantă nu prin ceea ce ar crede unii că e feminitatea standard, e frumoasă fără a fi neapărat frumoasă, e seducătoare prin tot soiul de detalii neobişnuite, în tinereţe îi place să se deghizeze, se deghizează la începutul secolului XX în băiat şi sfidează nonconformismele lumii din jur. Mai târziu se dă drept ataşat cultural la Ambasada Greciei în Bucureşti pentru a avea acces la una dintre somităţile medicinei în epocă. Are o relaţie extraordinară cu fiul, cu Leon. Acestă Erinie e cea care – alături de Stana – leagă firele foarte complicate şi alambicate ale povestirii, le leagă de minune, fire complicate, dar în acelaşi timp prinse într-o ţesătură foarte atent lucrată, deloc întâmplătoare. E vorba aici despre o construcţie sau de ceea ce unui cititor atunci când parcurge cartea i se pare o construcţie”.

7736 - Copy

Invitata a recunoscut că dialogurile purtate cu scriitoarea pe tema operelor acesteia o pun deseori în încurcătură: „Mereu când stau de vorbă cu doamna Nora Iuga şi îi spun că am avut o puternică impresie că ce am eu este o construcţie extrem de bine închegată, impecabilă, gândită cerebral, dumneaei îmi replică prin a nega – pe jumătate jucat, pe jumătate inocent – faptul că ar fi o construcţie şi îmi spune foarte poetic că de fapt cartea s-a scris de la sine şi că structura s-a impus de la sine şi că autoarea însăşi a intrat în acestă ţesătură impusă cumva de o instanţă transcendentă textului. În fine, e o construcţie foarte alambicată, dar care nu dă impresia – şi asta e foarte important în cazul oricărei cărţi de poezie sau de proză – nu lasă impresia că e, altfel zis, făcută şi nu născută. E o construcţie firească, e ceva natural, de asta cartea de faţă şi de altfel cărţile Norei Iuga mi-e greu să vorbesc despre fiecare în parte, pentru că de la un punct încolo îţi dai seama că fac parte dintr-un proiect, unde piesele se organizează într-o ordine inaparentă la început, dar care se clarifică pe parcurs. Literatura Norei Iuga e o literatură care trăieşte, care palpită – nu are nimic artificial, totul e viu”, a mai precizat Bianca Burţa-Cernat.

Arta cu care Nora Iuga construieşte biografii ficţionale şi ficţiune din elemente biografice este un leitmotiv al cronicilor şi interviurilor pe tema romanului „Harald şi luna verde”: „Astăzi am fost la Radio Cultural şi mi s-a pus întrebarea cât este ficţiune şi cât este realitate din acest roman. Şi eu am spus atunci că mi-am amintit de ceea ce spunea prietena mea Aglaja Veteranyi, care s-a sinucis la 40 de ani pentru că în fiecare zi mai descoperea un rid şi s-a aruncat în lacul Zürich. Această minunată scriitoare – care a învăţat să scrie şi să citească la 17 ani şi declara cu mare mândrie că este aproape lipsită de cultură – a spus un lucru (care mie mi s-a părut aproape genial, prin simplitatea lui mai ales) în cadrul unui interviu. A spus că ea este convinsă că şi imaginaţia este autobiografie. Deci dintre aceste multiple voci care sunt destul de diferite în cartea mea, unele nu sunt inventate. Câteva sunt inventate, în general bănăţenii nemţi majoritatea sunt inventaţi, culmea, adică cei răi sunt inventaţi. Personajul care este complet inventat de la un cap la altul este Lonko Zander, care pe mine mă impresionează foarte tare, mi se impregnează mai puternic în memorie şi chiar emoţional decât ceilalţi, pe care îi cunosc. Ce se întâmplă cu cei pe care îi cunosc?”.

Şi în acest punct Nora Iuga a dezvăluit un lucru neaşteptat: „Cei pe care îi cunosc sunt cele mai apropiate rude ale mele, dar eu nu le-am lăsat aşa cum sunt, ci i-am combinat. Acest personaj principal, Leon, care este marea victimă, marele martir şi la un moment dat este stea, e divă, e un mare star, acest personaj este compus din socrul meu şi din băiatul meu. Erinia este, evident, un alter ego al Stanei, care se regăseşte în Erinia şi ar vrea enorm să fie ca Erinia, face totul să fie ca Erinia, dar Erinia este bunica mea, Eufrosina Cornelia, care era grecoaică”.

7747 - Copy

Cum s-a născut „Harald şi luna verde”? „Romanul a pornit practic nu atât dintr-o inspiraţie de moment, cum scriu eu de obicei şi produc poezie: îmi vine din senin, îmi vin câteva cuvinte le aştern pe hârtie şi apoi curg de la sine. Din cauza asta eu când aud de construcţie nu mint când neg construcţia, pentru că eu scriu înspăimântător de uşor. Această carte, vă jur, am scris-o în maximum şase luni, în fiecare zi câteva ore, adică aproape că mi s-a dictat. Eu scriu proză cum scriu şi poezie. Dar în momentul în care m-am apucat de ea am spus: «E momentul să le arăţi oamenilor că tu nu te limitezi sau nu eşti în stare să vorbeşti numai despre eros şi despre iubire, cum în general se crede: Ah, Nora Iuga, ştim, iar ne vorbeşte despre iubire, la şaizeci, la şaptezeci, la optzeci de ani chiar şi la o sută de ani cred», şi mi-am zis: «Aş vrea să vă arăt că în creierul meu încap mai multe lucruri. Aş vrea să vă arăt că eu gândesc la o mulţime de lucruri, că eu sunt puţin mai deşteaptă decât crede lumea»”, a spus autoarea mai în glumă, mai în serios. „Şi m-am gândit să scriu această carte, şi ea este datorată în mare măsură acestor ultimi zece ani, între 2000 şi 2010, pe care i-am petrecut în majoritatea timpului în Occident, mai ales în spaţiul germanic, unde m-am lovit de o cu totul altă mentalitate”.

Iar una dintre aceste deosebiri priveşte relaţia dintre scriitor şi cititorii săi, după cum a povestit Nora Iuga: „Vreau să vă spun că am rămas uimită: publicul german este mai receptiv decât publicul român. Este o încântare să citeşti la un festival, la Berlin de pildă, pentru că ştii de la început dacă ai succes sau nu, adică oamenii ăia râd, râd în hohote, nu-i interesează că deranjează lectura, aplaudă în mijlocul unei strofe, ei comunică permanent cu cel de pe scenă. Şi asta te mobilizează teribil, ştii că succesul e adevărat, ştii că i-ai cucerit. Eu credeam că nemţii fac şcoală de actorie, aşa îţi citesc”. Deja există semne că situaţia se schimbă şi la noi: „Tinerii noştri nu se mai compară cu poeţii de acum câţiva ani, care citeau ca o moară stricată şi nu se înţelegea nimic. Însă şi publicul ar trebui să înveţe să participe alături de scriitorul de pe scenă”, a conchis Nora Iuga, care la finalul lansării a susţinut o sesiune de autografe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s