Când autorul caută ieşirea din propriul purgatoriu

(Isabella Santacroce, „Amorino”, 2012)

Motivul trilogiei Paradis-Infern-Purgatoriu este unul binecunoscut în literatură, cel mai important autor care l-a abordat fiind, fără îndoială, Dante Alighieri. Acestuia i se alătură, printre alţii, Aleister Crowley („Diary of a Drug Fiend”) şi, de anul acesta, Isabella Santacroce.

Pentru Dante este o călătorie „ascendentă”, pornind din Infern, trecând prin Purgatoriu pentru a ajunge la final în Paradis. El este un simplu „observator”, lăsându-se ghidat de poetul latin Virgilius în primele două tărâmuri; ulterior acesta din urmă (din cauza faptului că, păgân fiind, nu putea pătrunde în „locul celor Aleşi”) îi cedează rolul Beatricei, „doamna inimii” poetului. Lui Dante i-au fost de ajuns două întâlniri pentru a se îndrăgosti iremediabil de tânăra fiică de bancher, nici măcar moartea ei timpurie neputând să-l facă să o uite, ba dimpotrivă: dispariţia acesteia s-a încadrat perfect în scenariul iubirii romantice, care este cu atât mai fierbinte cu cât aleasa este mai inaccesibilă. De altfel, la puţine luni după terminarea capodoperei, autorul „Divinei Comedii” a trecut el însuşi în celălalt tărâm – spre a-şi reîntâlni muza, poate…

Englezul Aleister Crowley transformă motivul literar, folosindu-l pentru a istorisi urcarea, apoi decăderea şi, în final, revenirea din Infern a altui cuplu de îndrăgostiţi – Sir Peter Pendragon şi „Unlimited Lou”. La fel ca şi Dante, autorul (sub numele de King Lamus) este simplu observator al călătoriei celor două personaje, însă doar până la ultima parte, când îşi asumă un rol activ, de ghid al acestora spre lumină, prin Thelema. Crowley începe cu Paradisul, în care Sir Peter şi Lou ajung graţie moştenirii neaşteptate primite de către primul – însă şi cu ajutorul stupefiantelor, care îi aruncă pe cei doi îndrăgostiţi într-un vârtej care îi duce până într-un paradis narcotic. Basil King Lamus continuă să îi observe şi în timpul inevitabilei lor prăbuşiri – Infernul -, intervenind însă la momentul oportun pentru a-i ajuta să se salveze (Purgatoriul, după cum e intitulată cea de-a treia parte a cărţii).

La Isabella Santacroce, deşi formează împreună o trilogie, cele trei romane nu au, aparent, nici o legătură. E drept, în ultimul, eroinele primelor două volume (Desdemona Undicesima şi Lulu Delacroix) apar, însă doar sub forma unor marionete purtate cu sine de cea care le-a fost păpuşar – „Creatorul” lor, Isabella Santacroce în persoană. Însă, dacă în „V.M. 18”, respectiv „Lulu Delacroix”, romanciera italiană s-a mulţumit să-şi creeze şi să-şi mânuiască personajele, în „Amorino” a simţit nevoia să descindă în persoană în mijlocul lor, să li se alăture, să interacţioneze cu ele. „Ciao mi chiama Isabella”, se prezintă eroina-autoare la finalul primei intervenţii-filă de jurnal.

De altfel, întregul roman este compus din mărturii directe ale eroilor cărţii – pe lângă fragmentele din jurnalul lui Santacroce însăşi, mai sunt „citate” cele ale gemenelor Stevenson, al părintelui Amos, dar şi cartea-confesiune a lui dottor Thompson sau scrisorile trimise de Bernadine şi de mama acesteia, Margaret Green (conţinutul misivelor-răspuns, însă, îl putem doar intui). Astfel, acţiunea nu este una cursivă, ci se formează în mintea cititorului pe măsură ce pătrunde în mintea locuitorilor din idilicul Minster Lovell (o simplă căutare prin Google Maps permite o localizare precisă a sătucului britanic, cu ale sale St. Kenelm’s Church şi Old Swan).

Toate personajele din „Amorino” îşi caută ieşirea din Purgatoriu, iar calea aleasă este, invariabil, iubirea. Însă toate dau greş, pentru că, în lumea creată de Santacroce, aceasta nu există! Dragostea este, în majoritatea cazurilor, doar un intermezzo liric între două partide de sex sălbatic, în care omul decade până la stadiul de animal – şi chiar mai jos. Cea de-a doua cale, mântuirea prin religie, este de asemenea blocată de către chiar slujitorul Domnului, pedofilul părinte Amos, duhovnicul care foloseşte secretele aflate în timpul spovedaniei pentru a-şi satisface poftele carnale, distrugând tinerele suflete care i se oferă pe tavă acestei „creaturi celeste” (după cum îl numeşte, cu fiecare ocazie, Margaret).

E greu să enumerăm, pe scurt, toate leitmotivele, cât timp acest procedeu stilistic (ca şi repetiţiile) este folosit obsesiv, dacă nu chiar abuziv, de către autoare. La fel, şi scenele de sex, descrise fie cu inocenţa fetiţei de 13 ani, fie foarte amănunţit, chiar scabros, de către personajele trecute de orice limită a perversităţii. Poate că acest din urmă aspect (deşi îi permite „tinerei canibale” accesul la publicul foarte tânăr, avid de o astfel de literatură) îi face pe cititorii cu pretenţii să ocolească, strâmbând din nas, un astfel de roman. E drept însă că aceia care trec de acest „staniol” (nici respingându-l scandalizaţi, nici alegându-l drept unic nutrient din toată substanţa cărţii) au parte de o călătorie fascinantă prin minţile celor ce populează acest veritabil ospiciu, dar cu înfăţişare de comunitate engleză respectabilă.

Dacă iubirea nu există, nevoia de iubire este, dimpotrivă, permanentă, apăsătoare chiar. Inclusiv pentru personajul Isabella. Sentimentele sunt însă sugrumate în faşă. În cazul Albertinei şi Annettei, ele nici nu apucă să apară: intrarea prematură (la doar 13 ani) în universul perversităţii le taie orice şansă, transformându-le în nişte personaje cum poate nici Marchizul de Sade nu ar fi putut concepe. La o vârstă la fel de fragedă, Bernadine este prinsă în acelaşi vârtej, însă oscilează între micul Tommy, prea neexperimentat într-ale amorului, „dotatul” Alexander, care nu o observă, orbit fiind de apariţia celor două frumoase străine, şi preotul pervers, uns cu toate alifiile. Ea sfârşeşte într-un amestec de sentimente negative: dispreţ faţă de primul, gelozie faţă de cel de-al doilea şi dezgust faţă de ultimul.

Preotul însuşi ia drept iubire fascinaţia faţă de micuţa Lolită, care i se oferă cu inocenţă (scrisorile trimise de ea verişoarei denotă cu prisosinţă cele două laturi ale Bernadinei), după ce se folosise cu cinism de toate cele pe care, prin şantaj, le atrăsese până atunci în patul său. De fascinaţie este vorba şi la Alexander, căruia două domnişoare strălucitoare din toate punctele de vedere îi oferă atenţia la care nici n-ar fi îndrăznit să viseze. Cât despre sentimentele lui Margaret – ce-i drept, construite destul de necredibil de către Santacroce – pentru străina sosită în Minster Lovell, acestea nu sunt decât o expresie a căderii în nebunie a femeii pe care evenimentele recente o fac să-şi piardă minţile. Pentru doamna Green, figura lui Emily Bronte (autoarea ei favorită) şi cea a scriitoarei italience se suprapun, îmbinându-se apoi cu povestea de dragoste descrisă în „La răscruce de vânturi”, în care ei i-ar fi revenit rolul lui Heathcliff.

La dottor Thompson, sentimentele aparţin deja trecutului, mai ales după ce descoperă infidelităţile soţiei. Pe aceasta nu mai vrea acum decât să o umilească, să o mânjească şi mai mult, iar Miss Frinks, apoi Amanda nu reuşesc să umple golul pe care medicul îl resimte acut. Doar Margaret, care îi respinge avansurile, continuă să-l fascineze. Doamna Thompson, la rându-i, se refugiază întâi în credinţă, ulterior în sex, pentru a încerca să uite de destinul care i-a pus pe umeri povara de a fi mamă a unui copil handicapat. Ea continuă să-şi apere cu înverşunare atât fiul, cât şi postura de „preferată” a duhovnicului-amant, gelozia ei complicând şi mai mult evenimentele.

De parcă sosirea gemenelor Stevenson nu ar fi fost destul pentru a învolbura apele, un alt vizitator ajunge la Minster Lovell – Isabella Santacroce însăşi. „Adevărul e profund. Trebuie să coborâţi şi mai mult pentru a-l privi”, se justifică oarecum ea. Deşi acţiunea romanului este plasată cu fix o sută de ani înaintea scrierii sale (data – ba chiar şi ora! – este menţionată cu precizie de psihopat în dreptul majorităţii „filelor de jurnal”), scriitoarea italiană se introduce pe sine în propria carte. Departe de a fi un observator rece, ea se implică destul de curând în vieţile acestora.

„Poate sunt o copilă înspăimântată care se joacă cu alfabetul, poate că sunt o copilă înspăimântătoare care încearcă să-l distrugă”, scrie personajul Santacroce în prima dintre „confesiunile” presărate de-a lungul romanului. De fiecare dată, însă, se găseşte prinsă în cealaltă parte a pânzei pe care ea însăşi a ţesut-o, fiind înspăimântată atunci când şi-ar fi dorit să fie stăpâna sadică a destinelor celorlalţi („Eu scriu sinuciderea voastră”, afirmă ea la un moment dat) şi invers. În cele din urmă, deşi toţi ceilalţi au nevoie de mântuire, Isabella nu-i poate salva, pentru că ea însăşi are nevoie de acelaşi lucru, mai mult decât toţi la un loc! Însă slăbiciunea ei nu este decât o altă cursă întinsă cititorului, obligat astfel să continue să privească, prin şi dincolo de carte, decăderea celor cu care ea şi-a populat lumea.

Deşi o parte a iţelor se lasă descurcate, precum multiplele semnificaţii ale titlului cărţii – „Amorino” -, destule rămân încă pentru a fi descâlcite de imaginaţia cititorului. Finalul este unul deschis: ea părăseşte Minster Lovell, devenit un loc în care viii şi morţii îşi continuă existenţa împreună, într-o atmosferă gothică, hipnotică, creată de „Dumnezeul satanic”, de „Demonul celest”, „sumă a două sacralităţi opuse şi identice”, care poartă numele Isabella Santacroce.

Paul Iancu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s