„Narcotice în cultura română”, o discuţie inspirată şi plină de substanţă

Dilema Veche i-a invitat pe consumatorii de… literatură la o dezbatere având ca temă „Narcotice în cultura română”. Cei doi moderatori, Mircea Vasilescu şi Marius Chivu, şi invitaţii lor, Andrei Oişteanu şi Mircea Cărtărescu, au oferit celor prezenţi o supradoză de informaţii mai puţin cunoscute despre scriitorii români, unele dintre acestea fiind de-a dreptul… stupefiante. Cocktailul a cuprins, deopotrivă, istorie, religie, etimologie şi literatură, analizate pe parcursul a două ore şi jumătate de dialoguri purtate într-un ritm alert.
Miercuri, 8 iunie, la Godot Cafe-Teatru din centrul vechi al Bucureştiului, a avut loc cea de-a zecea întâlnire a Clubului Dilema Veche. Autorul volumului care a dat titlul manifestării a primit, cu două ore înainte, unul dintre Premiile speciale ale Uniunii Scriitorilor pe 2010, pentru prima ediţie a cărţii sale. Între timp, etnologul şi istoricul religiilor Andrei Oişteanu a strâns material pentru cea de-a doua ediţie, revăzută şi adăugită, a „Narcoticelor în cultura română”, publicată anul acesta, de asemenea la Editura Polirom.
Cartea lui Andrei Oişteanu, apărută în plină dispută asupra pericolelor implicate de substanţele etnobotanice, vine într-un moment oarecum delicat, astfel încât nu putea să nu atragă atenţia. De altfel, autorul şi-a exprimat temerea că, pe de o parte, „exista pericolul ca volumul să fie prea criticat de specialişti”, iar pe de alta – „să devină prea apreciat de public”. Şi totuşi, cartea a fost bine primită, evitând atât tabuizarea, cât şi tabloidizarea subiectului abordat, demonstrând, după spusele lui Andrei Oişteanu, „o maturizare a societăţii româneşti”. „Adevărul nu e o denigrare”, a mai precizat acesta.

„Mă simt de parcă aş fi aici în calitate de material didactic. Reprezint scriitorul român, distrus, consumator de psihotrope”, a glumit cel de-al doilea invitat, Mircea Cărtărescu. Andrei Oişteanu s-a grăbit să precizeze că partenerul său de dialog reprezintă categoria „intoxicări involuntare”. Accentele umoristice au condimentat o discuţie, de altfel, extrem de serioasă şi de bine documentată. Marius Chivu a contribuit şi el la ridicarea unui nou val de râsete: „Tocmai m-am întors din Nepal. Aţi zice că această călătorie nu are legătură cu subiectul – ei bine, are!”. Cât despre tema narcoticelor, el a continuat în aceeaşi notă: „Descopăr că avem tradiţie”.
Provocat să dezvăluie de ce a scris această carte şi de ce a tratat astfel subiectul, Andrei Oişteanu a spus că a abordat tema din perspectiva unui istoric al religiilor. Mircea Cărtărescu l-a completat spunând că volumul „nu este nici o carte ştiinţifică, nici una de literatură, ci un fel de eseu despre uzul şi abuzul de substanţe”. Discuţia a pornit cronologic, de la cartea tibetană a morţilor, dar şi de la ritualurile de purificare ale geto-dacilor. Mult uzitatul citat al lui Herodot, despre „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, a fost completat cu alte relatări ale „părintelui istoriei” despre aceiaşi antici locuitori ai spaţiului carpato-danubian. Decizia lui Deceneu şi a lui Burebista de a stăvili consumul de vin, „prima prohibiţie din istorie”, cum au numit-o vorbitorii, a fost şi ea prezentată în contextul conflictului dintre cele două culte din acea vreme – cel al lui Zalmoxis şi cel al lui Dionysos. Nici chiar banala colivă nu este străină de cauză – ingredientele din antichitate ale „prăjiturii morţilor” i-au dat acesteia dreptul la un loc de cinste în volumul analizat.
Povestea pâinii de secară este însă mult mai cunoscută: Claviceps purpurea (cornul-secarei, cum i se spune în popor), ciuperca ce parazitează spicul de secară, conţine substanţe din care ulterior a fost sintetizat cunoscutul LSD. Cei care consumau „pâinea însângerată” (culoarea roşiatică provenind de la ciuperca amintită) sufereau crize de nebunie colectivă. O multitudine de plante cu efecte psihotrope erau cunoscute în popor din cele mai vechi timpuri, mătrăguna, măselariţa şi muscariţa fiind doar câteva dintre acestea. De la substanţele ingerate involuntar, autorul a trecut la cele folosite în cadrul riturilor magice şi religioase, iar apoi la narcoticele şi halucinogenele din cultura română.
Potrivit lui Mircea Cărtărescu, „artiştii au nevoie de un stimul, au nevoie de înzeire, care se obţine prin diverse mijloace, nu doar prin droguri, ci şi prin alcool, cafea, tutun, poezie, sex şi orice altceva ce poate ajuta mintea să creeze”. Iar scriitorii români n-au făcut deloc excepţie. „Există momente în literatură care sunt departe de modul în care sunt prezentate în biografiile citate în manuale şi pe care profesorii le prezintă în faţa bieţilor şcoleri puturoşi”, a observat Cărtărescu. Andrei Oişteanu a exemplificat prin cazurile celor din Cercul Literar de la Sibiu, dar și Alexandru Macedonski, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi şi controversatul Urmuz. Aşadar, de la romantici şi simbolişti până la avangardişti şi modernişti, mulţi scriitori români au folosit narcotice experimental sau hedonistic. Un capitol aparte din discuţie l-a reprezentat cazul lui Bogdan-Piteşti şi al artiştilor care au trecut de-a lungul timpului pe la moşia sa de la Vlaici.

În perioada comunistă, opiumul şi alte substanţe consumate de scriitorii români au fost trecute la index. Pentru a defini excesele de orice fel ale artiştilor a fost adoptată sintagma atotcuprinzătoare „viaţă boemă”. În acest context, Andrei Oişteanu a încercat să refacă viaţa scriitorilor şi să afle în ce mod aventurile erotice şi narcotice ale acestora le-au afectat opera. Pentru studiul de caz a fost aparent inocenta „Riga Crypto şi lapona Enigel”, poezie studiată în liceele româneşti şi despre care criticii au emis tot felul de ipoteze, cea mai uzitată fiind cea a lui Nicolae Manolescu, de „Luceafăr cu rolurile inversate”, în care – spre deosebire de capodopera eminesciană – cauza incompatibilităţii personajelor ar fi faptul că ele aparţin unor regnuri diferite. Oişteanu avansează o nouă cheie de descifrare a poemului. Lapona Enigel ar fi o ipostază poetică a pictoriţei norvegiene Helga, de care Ion Barbu se despărţise recent (de altfel, numele acesteia este criptat într-un alt poem, în care fosta iubită este denumită „neclătinatul idol El Gahel”). În ceea ce-l priveşte pe Riga Crypto, un alter ego al poetului însuşi, transformările acestuia sub influenţa soarelui sunt identice cu cele ale „ciupercii fericirii”, muscariţa.
Discuţia s-a reîntors sistematic la mituri: psihanodia (ascensiunea la cer a sufletului), dar şi senzaţia de zbor din vise pot avea drept cauză îngurgitarea de substanţe psihotrope. Ambrozia, nectarul, poţiunile zeilor, haoma/soma nu sunt nici astăzi cunoscute în totalitate. Povestea mărului cunoaşterii, cu a sa conotaţie religioasă de „păcat originar”, poate fi descifrată şi în notă antropologică: vorbitorii au citat ipoteza conform căreia triburile de culegători şi vânători au descoperit religia prin substanţe halucinogene, iar omul ar fi doar „o greşeală a naturii”. „Dacă le-ar fi mâncat vaca, alta ar fi fost situaţia”, a glumit Mircea Cărtărescu. „Numai că le-a mâncat maimuţa”, l-a completat Mircea Vasilescu.
Narcoticele au lăsat urme şi în etimologie. Cuvinte precum chef, entuziasm sau zâzanie vor fi altfel percepute de cei care au asistat la Clubul Dilema Veche. Menţionarea „tiriacului” (pronunţat şi „ţiriac”) a stârnit iniţial nedumerire, apoi hohote de râs. „Chiar are legătură, o să vedeţi”, a precizat Mircea Cărtărescu, apoi a detaliat: „ţiriac înseamnă om care se droghează, asta m-a distrat foarte tare”.
De la substanţele ingerate s-a trecut la cele produse de corpul uman. „Mintea este un laborator chimic”, a menţionat scriitorul, spunând că este pasionat de tot ceea ce ţine de creierul uman. „Mimez specializarea în acest domeniu”, a glumit Cărtărescu. Apoi a menţionat un episod din viaţa lui Freud, care spre bătrâneţe privea cu alţi ochi propriile teorii: „Viitorul este al chimiei”, ar fi spus savantul.
Înainte de partea rezervată întrebărilor din sală, moderatorii şi invitaţii au atras atenţia în mod deosebit asupra pericolelor ce-i pândesc pe cei care îşi sporesc senzaţiile apelând la narcotice.

Publicului i s-a dat posibilitatea de a-i provoca la noi discuţii pe cei patru. Astfel, Andrei Oişteanu a fost întrebat care este opinia sa în legătură cu drogurile uşoare. Acesta a precizat că există o diferenţă între legalizare şi dezincriminare, militând pentru toleranță față de cei care au asupra lor „doar două joint-uri, pentru propriul consum”. O astfel de opinie a fost primită cu ropote de aplauze. „E o reacţie care spune totul”, a precizat Mircea Vasilescu.
Etnobotanicele au fost însă catalogate drept cel puţin dubioase, deoarece multe induc în eroare cumpărătorii, prin etichetele prea vagi, atât în privinţa ingredientelor, cât şi a posibilelor moduri de întrebuinţare. „Pe unele scrie sare de baie şi totuşi se fumează, cum vine asta?”
Inocenta întrebare „Ce v-a inspirat în scrierea acestei cărţi?” a căpătat noi conotaţii în lumina temei de discuţie a serii. Deranjat de dispunerea reflectoarelor ce-i băteau direct în ochi, Andrei Oişteanu a comentat: „Mă simt ca la brigada antidrog, ca la un interogatoriu”. „Mircea Eliade a fost unul dintre motoarele ideii de la care a plecat această carte”, a răspuns acesta. Totuşi, la fel de pregnant se poate simţi și amprenta lui Ioan Petru Culianu. De altfel, numele celor doi mari istorici ai religiilor au revenit deseori în discuţie, în mod inevitabil. Şi în volumul proaspăt premiat, Eliade şi Culianu formează un binom indisolubil.
De la cei doi savanţi români s-a ajuns la un caz aparte în literatura de gen: Carlos Castaneda, cu a sa serie de 12 volume. Despre scriitorul de peste Ocean se spune că ar fi imaginat întreaga poveste, caz în care opera sa ar fi cu atât mai mult de apreciat.
Un spectator le-a propus invitaţilor un exerciţiu de imaginaţie: „Să presupunem că am elimina narcoticele din toate literaturile, mai puţin a noastră. Unde ne-am situa în acest caz?” Răspunsul lui Mircea Cărtărescu a fost neaşteptat, dar plin de substanţă: „În primul rând, literatura rusă ar dispărea aproape de tot!” Şi a exemplificat cu scrierile lui Venedikt Erofeev, care într-una dintre cărţile sale a enumerat zeci de denumiri poetice date diverselor mixuri alcoolice. Andrei Oișteanu a remarcat că şi românii au fost la fel de inventivi în realizarea cocktailurilor din înlocuitori, precum „Adio, mamă!”, „Te-am zărit printre morminte”, „Bin Laden” etc. Și totuși, „literatura română ar ieşi pe locul 2 chiar dacă nu s-ar prezenta celelalte”, a completat, într-o notă ironică, Mircea Vasilescu.
Autorului cărţii i s-a cerut opinia asupra posibilei reacţii a profesorilor de liceu față de trecutul „boem” al scriitorilor români. Etnologul şi istoricul religiilor a fost de părere că multe cadre didactice nu pot renunța la clișee şi că şi-ar pune mai degrabă speranţa în profesorii universitari.
Volumul mare de informaţii l-a determinat pe Oişteanu să-şi propună să realizeze o a treia ediţie a lucrării sale, în care să includă elemente nou descoperite.
Narcotice în cultura română nu e o carte care să fie distribuită gratuit în licee”, a spus, la final, Andrei Oişteanu. „La fel ca la unele emisiuni, ar trebui să precizăm: nu încercaţi aşa ceva acasă! Aceasta e doar o încurajare a lecturii”, au încheiat organizatorii întâlnirii, înainte de a-i lăsa pe cei din sală să tragă propriile concluzii. Cititorii au avut posibilitatea de a cumpăra volumul şi de a primi autograful autorului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s